Lumea pierduta

Dincolo de porțile greoaie din forjat era lumea pierdută. Prizonieri în trupuri firave. Oricâte închisori ar fi dărâmat, nu era nici o primejdie de-a scăpa din lumea umbrelor. Ochi pierduți în spatele pleoapelor de ceară, priveau printre gratii, lumea liberă și-un zâmbet ciobit zbura dincolo de ele. Uneori, din-năuntru, răsuna un strigăt neomenesc ce spărgea liniștea în mii de cioburi.

Când și când, o mâna se întindea spre trecători:
-Taaaantiii, îmi dai și mie o țigară?

Mă durea durerea lor. Nu aveam țigară dar îi întindeam un covrig sau o bomboană rătăcită prin ghizdanul doldora de cărți. După ani în care am trecut zilnic pe lângă porțile ferecate, ne obișnuisem unii cu ceilalți: noi cu ei și ei cu trecerea noastră.

De la un timp învățaseră că nouă trebuia să ne ceară o bomboană… Iar noi învățasem să prețuim libertatea noastră.

Am fost nevoită odată, în circumstanțe fără importantă, să trec bariera dintre cele două lumi. Am urcat crispată treptele pavilionului principal și am îndrăznit să arunc o privire din capătul lor, dintre coloanele albe ale intrării principale. Încărcat de istorie, mă înfiora gândul că, puteam călca pe urmele pașilor lui Bolliac, I Ghica sau Dim Sturza. O legendă spune chiar, că însuși N Bălcescu s-ar fi adăpostit în acest conac, înaintea revoluției din 1848.

Străbătând curtea, printre oamenii pe care-i văzusem doar din afara porților grele, mă simțeam ca o gâză într-un insectar. Mă priveau, ca pe un “ceva curios”. Mi-am dat seama atunci… exact așa cum îi privim noi de afară. M-am întrebat, după aceea, a cui realitate este… mai reală? A noastră sau a lor?

În spatele conacului, împrejmuit de un gard înalt din piatră, era un parc de poveste, parcul Domniței, cum îi spuneam pe-atunci. Cu arbori seculari și iarbă grasă, cu nuanțe de verde negru, cu copaci îmbrăcăți în iederă ce păreau soldați de straja iar teii înfloriți te învăluiau într-un parfum suav. Fără să-ți dai seama, toate simțurile erau răvăsite și o stare de bine lua locul oricăror frământări. Odinioară, aici te puteai reculege în capela familiei Cantacuzino. Un grup statuar din marmură albă, “Fată pansând un rănit”, a fost martor tăcut al multor dureri împărtășite sau doar plânse ale umbrelor.

Aici veneau să plângă, să iubească, să moară…

O amintire, întâmplare palidă azi, dar un uragan când am trăit-o, se leagă de acest loc. Tocmai ce trecusem, cu câteva zile în urmă, prin parcul Domniței, cu colegi de clasă ce locuiau în preajmă și pentru care, parcul nu avea nici o taină. Pentru mine însă, era un loc misterios, tulburător de frumos.

Rezemat de un stâlp al capelei, era un tânăr cu ochi mari negrii. Acea privire neagră, pătrunzătoare, care trece prin tine si nu te face sa fii confortabil in pielea ta. Fuma in liniste și a răspuns cu un semn scurt din cap la salutul nostru. Se potrivea perfect cu peisajul. Avea in felul cum privea permanent in pământ, o deznădejde și-o resemnare, impletite, aveam să-mi amintesc mai tarziu și să mi-o explic.

Asistam așadar, întâmplător, la o discuție a adulților. Povesteau că, în parcul Domniței, a fost găsit un om mort. Se otrăvise cu o licoare din leandru. Se înnegrise și nu-l recunoștea nimeni. Nu știau cine este.

Era prima mea întâlnire cu moartea. Mi s-a făcut brusc rău și toată noaptea am delirat, cu febră, visând oameni negrii și morți. Două zile am zăcut iar când mi-am revenit, nu mai eram aceeași. Dintr-o dată mă maturizasem! Invătasem o lectie cumplita de viață…am inteles ce e moartea…

Nu m-am mai intors niciodata in locul acela. Am lasat lumea umbrelor de ceară in urmă…pierdută.

Porțile din forjat s-au închis pentru mine, definitiv, cu o lectie de viată si cu un scrâsnet ruginit!