Motto:”Lucrurile pe care le-am dorit eu, profesore, nu le-am putut obţine niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poţi să lupţi pentru tandreţe? Sau pentru duioşie? Cel mult poţi să le aştepţi.” (Octavian Paler)
Stăteam faţă în faţă la masă şi ne priveam în ochi. Mă vedeam pe mine în ochii tăi, mă cunoșteau pe de rost așteptările îndelungi,îmi știau fiecare rid de pe suflet, ferestrele ar fi putut să-ți spună șoapte triste despre ridurile alea nevăzute, despre singurătăți în doi, despre goliciune interioară și deznădejde. Deziluzia avea consistența nisipului strâns între dinți.
Între noi, pe suprafaţa aia rece si goală, se zbătea un suflet. Al meu. Aşa ştiam eu că se face într-o iubire – să ţii la vedere tot ceea ce eşti în esența ta. Sufletului meu însă, nu-i era tocmai bine. Era singur, întins cumva aiurea pe masa aia a limpezirii de sine, îi era frig, deseori nişte lame subţiri tăiau în el șanțuri adânci – săpau ca acidul sulfuric. Se numeau îndoieli. Uneori ploua peste el cu picături de rouă curate, rotunde, strălucitoare … amare. Lacrimi dintr-o mereu nesecată fântână. În locurile unde cădeau, nu mai rămânea mare lucru – doar goluri, multe goluri care mă absorbeau în pustiul lor cu toată împotrivirea mea. Și nu mă mai întorceam în poveste niciodată la fel.
Între timp glasurile noastre rosteau cuvinte, se spărgea liniștea în cioburi și săgeți otrăvite. Cuvintele mele se loveau de sufletul pus pe masă înainte de a ajunge la tine și încercau să-ți asculte bătaia inimii, să mă caute în cântecul acela odată știut. Ale tale – ce ciudat – se loveau tot de sufletul meu înainte de a ajunge la mine. Și el se chircea sub loviturile astea şi încerca, fără să reuşească vreodată, să-şi ridice ziduri protectoare, să-și scoată niște țepi măcar dacă de ziduri nu era în stare, cât să mai amortizeze din loviturile alea.
Uneori mă privea trist rugându-mă parcă să-l primesc înapoi, să-l adun de pe masa aia rece, să-l strâng la piept şi să fug în lume doar cu el înainte de-a se face bucăţi. “Mai rămâi puţin! – îi spuneam în șoaptă…O sa înţeleagă într-un târziu! Nu se poate să nu înțeleagă… ” O vreme ceasurile s-au scurs pe pereți ca niște zoaie, au lăsat dâre lungi, diforme, murdare. Apoi cuvintele au tăcut. Brusc n-am mai văzut povestea aşa cum voiam eu să fie ci aşa cum era ea de fapt. S-au spart candelabrele strălucitoare, lumina s-a stins deasupra ta. Și mi s-a făcut pustiu. Am întins mâinile, am adunat pumnul ăla de cenușă rămas pe masă, vălul căzuse, sosise clipa când trebuia să ies din poveste.
Îmi asfințea inima și zâmbetele mele îngheţaseră la ferestre. Ele,care dădeau contur tuturor minunilor noastre, atârnau aiurea, strâmbe, coclite, încremenite într-o secundă fără sens. Cu pumnul ăla de cenuşă strâns la piept mă simţeam risipită și rătăcită prin mine însămi. În tăcerea nouă care se lovea de pereți ca un orologiu defect, mi-am îndreptat spatele a putere, m-am ridicat de la masa unde nimeni nu mai vedea pe nimeni, unde nimeni nu mai asculta pe nimeni. Era târziu. Mă înțepau stelele nopții sub pleoapă și mă strigau depărtările parcă într-un ecou fără sfârșit. Cu cântecul lor în minte, cu povestea veche peste o zbatere nouă a inimii, cu cenușa aia în pumnii mirosind a aripi noi, am călcat peste pragul îmbătrânitei mele iubiri. Pe masă scâncea un suflet. Al tău.
Era târziu! Doamne, cât de târziu! Ce păcat!
Am închis uşa cu nostalgie, zâmbind ca la-nceputurile lumii…
