în gând tăcerea schingiuie cuvinte
și-o foame de lumină viscoleşte
printre copacii-nvineţiţi de toamnă,
prin ceaţa asta care-n noi tot creşte.
fâșii de brumă cad şi curge luna
atât de fantomatică și grea
ca şovaiala pasului prin clipa
în care n-am să te mai pot cânta.
prin ceaţa asta de sfârşit de lume
mă înrobesc tăceri alunecoase –
viclene, ierburi şerpuie pe glezne
ca niște spaime veșnic credincioase
de care nu mai pot să mă dezleg…
de care nu mai știu să mă dezleg…
nu simți nevoia să cuprinzi în brațe
al sufletului meu zbucium intreg?
privirea ta mă uită și mă minte …
în gând tăcerea schingiuie cuvinte.
