mi se sparge zâmbetu-n silabe
lângă ţărmul gândului cu tine
iar viaţa îşi aprinde candelabre
pe ochii mei cu irizări blajine.
şi mi-e şi dor şi drag şi disperare
când în târziul clipei te îmbrac,
veninul ăsta fără-asemănare
îl beau cu sete, mor şi-nvii şi tac
şi cânt şi strig cu faţa la perete
că-s condamnat la dragoste pe veci,
îmi lustruiesc viaţa pe faţete –
lumini când vii, întunecimi când pleci,
iar eu reflect culoarea vieţii tale
prin cioburile-n care mă desfac
sub paşii umbrei ce mi-o laşi pe cale
ca dar de foame omului sărac.
şi-ţi presar păsări pe un cer sihastru
şi muguri noi pe pomii desfrunziţi
să-mi fii bolnav de verde şi albastru,
de primăvara celor mult iubiţi,
de mine să rămâi bolnav în toate
ce-ţi curg pe inimă şi pe cuvânt –
ca un blestem de viaţă şi de moarte
veninul dulce-n suflet îl frământ.
şi mi se sparge inima-n silabe
sub pasul tău, iubire fără leac,
cuvântul mi se-aprinde-n candelabre
când gândul meu cu tine îl îmbrac.
te-nchid în ochi şi ochiul îmi zâmbeşte
când umbra ta în el se-adăposteşte.
