Cântec

mi se sparge zâmbetu-n silabe
lângă ţărmul gândului cu tine
iar viaţa îşi aprinde candelabre
pe ochii mei cu irizări blajine.
şi mi-e şi dor şi drag şi disperare
când în târziul clipei te îmbrac,
veninul ăsta fără-asemănare
îl beau cu sete, mor şi-nvii şi tac
şi cânt şi strig cu faţa la perete
că-s condamnat la dragoste pe veci,
îmi lustruiesc viaţa pe faţete –
lumini când vii, întunecimi când pleci,
iar eu reflect culoarea vieţii tale
prin cioburile-n care mă desfac
sub paşii umbrei ce mi-o laşi pe cale
ca dar de foame omului sărac.
şi-ţi presar păsări pe un cer sihastru
şi muguri noi pe pomii desfrunziţi
să-mi fii bolnav de verde şi albastru,
de primăvara celor mult iubiţi,
de mine să rămâi bolnav în toate
ce-ţi curg pe inimă şi pe cuvânt –
ca un blestem de viaţă şi de moarte
veninul dulce-n suflet îl frământ.
şi mi se sparge inima-n silabe
sub pasul tău, iubire fără leac,
cuvântul mi se-aprinde-n candelabre
când gândul meu cu tine îl îmbrac.

te-nchid în ochi şi ochiul îmi zâmbeşte
când umbra ta în el se-adăposteşte.

Webcultura are nevoie de susținerea ta. Ne poți sprijini prin intermediul unui abonament lunar

sau prin intermediul unei donații.

Mulțumim.

Nina Tărchilă

Nina Tărchilă Facebook | De același autor

Sufletul meu respiră prin cuvânt. Așa își traduce emoțiile cât să le înțeleagă și ceilalți, așa spune povești despre lumina și întunericul din el, despre viața asta trăită parcă între oglinzi paralele, ca într-un puzzle fără sfârşit. Dar cuvântul e doar povestea emoției - înaintea lui este întotdeauna bătaia aia in plus a inimii. Și totul este să o auzi atunci când se-ntâmplă cât să ai ce povesti!

Recomandări

Adaugă comentariu