Am invitat toamna să-mi cânte la vioară
A acceptat. Dezbrac copaci la ceas de seară.
În acorduri line frunzele se lipesc de noi
Ne-mbracă în haina lor, nu le pasă că rămân goi.
Ai zice că din frunze nu poți face nimic
Că pe timpul ei și soarele se face mic
Că vântul suflă cu putere și aduce doar ploi
Și totuși, tot toamna ne apropie de noi!
împerechează mâini, pe-al nostru chip citind
Ce umbre ale vieții frunze-au îngălbenit
Cum focul din noi mai apoi le-a înroșit
Noi bulbi de viață-n ochii înmugurind.
Da, toamna se scrie cu mine și cu tine
Iar foșnetul frunzelor sale ne aparține.
Cât timp rămâne un cuvânt de spus
Nu rugină e roșul ce-n ele s-a scurs.
