Uneori, fără să vrei, te întorci în timp,
cu greu deschizi o uşă,
intri prin perdeaua de praf, lipicioasă, persistentă peste tot,
treci de pânzele de păianjen atârnate,
faci câţiva paşi,
în aerul apăsător simţi
trecerea, ecoul
şi o tăcere nefirească, dură,
frânturi din noi
ne însoţesc la fiecare pas,
împrăştiate sunt toate acele clipe,
măcinată, îngălbenită, fiecare imagine,
fiecare obiect capătă
un alt contur, o altă dimensiune.
Înţelegi, nu are rost, acum,
să mai rămâi acolo.
Tot ce-am trăit cu noi luăm,
tot ce-am iubit în tot s-a transmis.
