scrisoare veche ce-ai dormit în mine
printre cuvinte-ncremenite fără glas,
cu sunet orb de dincolo de vreme
când toate mor, eşti tot ce-a mai rămas.
prin paşii nezvântaţi ai amintirii,
cu ochi de mugur încă ne-nflorit
în care zace-un plâns neplâns de nimeni,
mă mai priveşti să ştiu că te-am trăit
şi nerostit te-ai scris încet pe ziduri,
pe cerul nopţilor cu insomnii la mal,
în inima-mi te-ai scris pe veşnicie
într-o tăcere fără de final
şi ca o taină te-ai topit în mine,
contur amar pe care l-am zâmbit
când mă dureau ca marginile morţii
cuvintele cu care n-am iubit.
de ce te-aş mai rosti acum în ceasul
când şi de mine însămi mă dezbrac?
mi-e bine-aşa – cu tine stând de veghe
lângă-al meu suflet c-o iubire mai sărac.
