voi putea eu să-ți șterg ochii vreodată de ea,
de cea prea iubită înaintea mea?
vei putea tu să mă ștergi vreodată de el,
de cel care mi-a fost peste ceilalți altfel?
de cei care dor ne vom putea vreodată desprinde
în numele unei primăveri abia pâlpâinde?
vom putea oare pe curat să renaștem un ceas
în care să ne fim tot ce ne-a mai rămas?
suntem atât de goi în rana luminii
și-atâta sânge pătează-n jur mărăcinii!
e-un plâns care latră-n poartă … l-auzi?
colții lui sunt puternici și cruzi!
voi fi eu destul cât să-l opresc să ți se scurgă-n artere
când mărturiile toate despre mine-o vor cere?
sau poate totul este deja definitiv ca o cruce uitată
la care nimeni nu merge să-ngenuncheze vreodată …
voi putea eu să-ți șterg ochii vreodată de ea,
ca apoi în lumină inima să mi-o poți vedea?
privindu-te, spaimele mi se decojesc de pe oase …
răsăriturile sufletului sunt atât de frumoase!
