“Am făcut cunoștință și m-a cerut de soție peste mai puțin de o oră.”
“Am făcut cunoștință cu soțul meu atunci când am dus primele doua poezii la revista Tribuna. El lucra în redacție. Am făcut cunoștință și m-a cerut de soție peste mai puțin de o oră, fără ca măcar să vorbim, între timp, prea mult. Într-o primă mișcare, gestul lui mi s-a părut neserios; dar, în același timp, m-am hotărât să nu-i spun mamei, ca să nu-i facă impresie rea. Deja îl protejam, deja aranjam situația ca el să arate bine în fața mamei, când o să-i spun. Ne-am căsătorit la jumătate de an după acest moment.”
“Ne-am căsătorit a doua zi…”
“Tata era închis, eu nu puteam să intru la facultate, nu mă primiseră nici să dau examen. Au încercat să-l convingă pe el să nu mă ia de soție. Și tatăl lui fusese închis, dar ieșise deja de la închisoare. Tocmai reușise să-și depășească situația de tânăr cu origine “nesănătoasă”, iar acum i se explica faptul că o să piardă tot dacă o ia de la capăt și se căsătorește cu cineva ca mine. Și pentru că el nu a cedat, au încercat să ma convingă pe mine. M-a chemat un redactor-șef-adjunct de la revista Tribuna. Eu aveam 17 ani și ceva… și m-a întrebat: “Îl iubesti pe Rusan?”… Am crezut că nu aud bine. Îmi era rușine să spun “da” și nu puteam să spun “nu”. Mi-am strâns curajul și am răspuns: “da”. Iar el a spus: “Dacă da, trebuie să-l părăsești! Dar fără să-i spui!”. Norocul nostru a fost ca nu eram fană de operă. Nici acum nu prea sunt, dar atunci când eram foarte tânără, libretele mi se păreau absolut caraghioase. Râdeam gândindu-mă ce simplu s-ar fi rezolvat toate dacă, de exemplu, Violeta îi spunea lui Alfredo ce-i ceruse tatăl acestuia… Și, deodată, în timp ce ascultam înspăimântată, mi-a venit în minte: dar asta e Traviata. O Traviata politică! Drept care eu am relatat imediat convorbirea și urmarea a fost ca ne-am căsătorit a doua zi… Dar nu a fost deloc ușor.”
“Exista lucruri atât de serioase – cum e dragostea, cum e credința în Dumnezeu – încât nu se strigă în piața publică.”
“Cunoasteti Mitul Androginului? Este un mit grecesc, antic, care spune că ființa perfectă a fost tăiată în doua. Uneori, în cazuri fericite, cele doua jumătăți se regăsesc. A fost un caz fericit. Ne-am iubit și ne iubim în continuare, doar ca am o jenă în a mărturisi asta, nu-mi place s-o spun. Pentru că mi se pare că exista lucruri atât de serioase – cum e dragostea, cum e credința în Dumnezeu – încât nu se strigă în piața publică. Când o femeie spune în gura mare, în piață sau la televizor, “eu îmi iubesc bărbatul”, poți să fii sigur ca îl înșală. Pentru că sunt lucruri care, dacă sunt adevărate, nu se trâmbițează.”
Scriitoarea Ana Blandiana și soțul său, scriitorul Romulus Rusan, în anii ’60, anii în care s-au îndrăgostit și s-au căsătorit.
Foto: AnaBlandiana.com. Fragmente din interviul acordat revistei Tango în martie 2009.
ce-as putea sa mai comentez, acum, cand am ramas ‘muta’ in fata celor spuse de Ana Blandiana?
Pe Ana Blandiana am ”savurat-o” în 1986 – când eram profesoară de engleză stagiară în județul Vâlcea. Acolo, în comuna Băbeni, era o librărie unde în mod surprinzător, găseai cărți de Mircea Eliade, Constantin Țoiu, Baconski și Blandiana, care în București nu existau sau se procurau cu mare greutate. Oamenii de acolo aveau alte probleme și nu prea le trebuiau atâtea cărți. Pentru noi librăria aia din Băbeni era peștera lui Ali-Baba.
Așa am găsit într-o obscură librărie de țară, deși Băbeni fusese declarat oraș pentru că avea un biet mănunchi de blocuri comuniste (adevărate iepurării) – cartea care avea să-mi modeleze și ea, cu puterea ei flacăra spiritului atât de tânăr pe atunci – ”Autoportret cu Palimpsest”, editura Eminescu, 1986.
Asa am aflat despre mușchiul râsului, despre monadă și despre misterul revoltei. Ana Blandiana respira puterea și magia cuvântului în fiecare rând pe care îl sorbeam cu nesaț. Am revăzut-o la o mică reuniune care îl comemora pe Brâncuși, acum de curând, în vara anului trecut, dar nu am îndrăznit să mă apropii de ea și nu pot să explic de ce, pur și simplu am înlemnit de bucurie că o puteam privi. Aceeași prezență discretă dar puternică – are o forță care arde în ea permanent și pe care încearcă sa o ascundă fără succes, să o îmblânzească prin vorba ei molcomă. Dar vâltoarea cascadei e acolo, vuiește cu sau fără vrerea ei. Femeia asta este un monstru sacru al cuvântului românesc.
Sublima dragoste păstrată în intimitatea ei (a iubirii) și a celor doi.
frumos .
Acest articol despre iubirea dintre Ana Blandiana şi soţul ei Romulus Rusan mi-a dat impulsul de a vă relata o murdărie pe care până acum nu ştiu de ce nu mi-a venit să v-o aduc la cunoştinţă.
Prima dată în viaţa mea când m-am decis să fac ceva efectiv pentru dreapta în ţara asta a fost când în 1993 m-am decis să mă înrolez în Alianţa Civică condusă pe atunci de Ana Blandiana.
Personalitatea ei m-a atras şi m-a convins, căci sunt o fiinţă comună, dependentă într-un grad înalt de însufleţirea pe care mi-o inspiră liderul.
Când mă “îndrăgostesc” de cineva, nu pot să ţin secret şi o declar în gura mare, ceea ce am făcut şi în cazul Anei Blandiana.
Ei bine, în 1996, când Ana Blandiana l-a sprijinit pe Emil Constantinescu pentru Preşedinţie, nişte tovarăşe de nădejde de la serviciul înţesat de comunişti la care lucram au împrăştiat printre colegi zvonul că Ana Blandiana ar fi amanta lui Emil Constantinescu.
Nu vă sună cunoscut această placă?
Culmea a fost că nu numai că era cea mai sfruntată minciună, ci că, după ce a cîştigat alegerile, Emil Constantinescu a dezamăgit-o profund pe Ana Blandiana prin prestaţia sa ulterioară ca Preşedinte.
“Când o femeie spune în gura mare, în piață sau la televizor, “eu îmi iubesc bărbatul”, poți să fii sigur ca îl înșală. Pentru că sunt lucruri care, dacă sunt adevărate, nu se trâmbițează”
Aşa să fie în toate cazurile? Nu este o certitudine mizerabilă???? O etichetă?!