Atât îmi vine să-ți mai spun acum – să te iau de mână, să te privesc în ochi și să-ți spun: am crezut că ți-am văzut inima.
Dacă și-aș putea spune asta poate ai înțelege modul meu de-a trăi lângă tine. Toată dăruirea, tot zbuciumul și toată iubirea respirând în mine ca valurile ajunse pe țărmuri, obosite de zbaterea fără sfârșit în largul mării. Nu pentru ochii tăi, nu pentru trupul tău. Ochi și trupuri sunt peste tot în lumea asta! Doar am crezut că ți-am văzut inima! Mi s-a părut că ți se prelingea bătaia ei până-n zâmbet. Mi s-a părut că nu știe ce e aia ipocrizie, mi s-a părut că lumina din ea…
Doamne, mi s-a părut că în lumina aia pot să-mi dezbrac sufletul fără teama că vei râde de ridurile lui. Mai știi când ni se părea că suntem singurii oameni de pe pământ? Liniștea și curcubeul cuvintelor tale, zâmbetul și fericirea din mine… le mai știi? Rămân atingerile sufletești în urma noastră ca florile care se sting în culorile lor când le-a sosit ceasul pieirii. Și nu te mai simt. Și nu te mai știu. N-am să rostesc însă toate astea.
Privirea ta străină și inima mea nu se mai înțeleg. Poate nu erai tu. Poate-am visat și trezindu-mă, te-am îmbrăcat cu lumina visului meu pentru că erai cel mai aproape. Poate-am aprins candelabre în încăperea nepotrivită. Ce mai contează? Mi se zbate sub pași cărarea pe care călcăm amândoi acum. Se încovoaie pământul cuprins de convulsii, mă împiedic, rămân în urmă și nu-mi mai găsesc aripile să zbor până la tine. Nici tu nu te mai poți întoarce. Nu ești destul de cinstit cu tine pentru asta. Între noi stau de-acum garduri și ziduri și tăceri …
Tăceri fără sfârșit. Cine ești tu, străine de pe malul celălalt al lumii mele?
Mi s-a părut că te-am ținut cândva în brațe …
Mi s-a părut că nu mai știu să respir fără tine …
Mi s-a părut că te-am iubit …
Mi s-a părut că ți-am văzut inima.
Era doar reflexia inimii mele.
