Mă întrebase vântul: unde ești?… iar eu, mut, continuasem să mă plimb zâmbindu-i tăcut, iar el începuse să-mi dea târcoale, ca un hoț, căutându-te mirat. Mi-a răsfirat pletele și răvășit părul, apoi, a coborât prin haine… atingerea lui rece făcându-mă să mă înfior pentru o clipă. A mai ezitat o clipă prin buzunare căutând o urmă de tine.
S-a ridicat… și rece… m-a privit în ochi… sperase să mă intimideze să îi spun unde te-am ascuns. Apoi, furios, a început să facă roate-roate și coloane subțiri în jurul meu.
M-am așezat pe o bancă, s-a așezat și el sperând probabil că te aștept… N-a spus nimic dar îl simțeam cum fierbe… Și brusc s-a ridicat… da… trebuia deja să fii aici… și ca un bezmetic, a alergat pe toate aleile… îi auzeam glasul: unde ești?… unde te ascunzi?… trebuia să fii aici!
De câte ori a plecat, de atâtea ori s-a întors izbindu-mă tăios în față. Avea atâta ură în privire… și mânie în răsuflarea lui… cred că își spunea că sigur știu unde ești. Venise să se facă furtună și să te împingă să te risipești departe de mine și să mă lase fântână secată de dor și pustiită de iubire.
Nu… n-am zâmbit, doar l-am privit cuminte… Un timp a mai dat târcoale băncii apoi, obosit, s-a așezat pe o creangă în copacul sub care era banca mea. A ațipit… mi-am ridicat privirea… simțeam asta după tremurul frunzelor sub sforăitul lui ușor.
Din nou am zâmbit… în sfârșit liniște… am închis ochii. Da, ești aici… Acolo unde nu te vede nimeni, acolo de unde nu te mai smulge nici o furtună, de unde nu te mai risipești, de unde numai tu poți să mă privești și să-mi zâmbești… Atât de aproape… atât de aproape…
