Şi dacă-i toamnă prea-curată,
Ca un potop de frunze-n vînt,
Să ne-amintim c-am fost odată
Şi ne-am iubit pe-acest pămînt.
E spaţiul fără de salvare,
Poţi doar orbecăi-n deşert,
Nu mai e timp de vreo-ntrebare,
Mă uit la frunze şi te iert.
Prin stropii blînzi, fără păcate,
Nu mai e loc să te mai strig,
Copacii gem cînd vîntul bate,
Şi mi-amintesc că mi-este frig.
Trăieşti la fel, fără speranţă,
Ca cel ce-i condamnat pe veci,
Şi-acum nici nu mai ai instanţă,
Poţi liniştită să te-îneci…
Eu te deplîng cu toamna toată,
Eu te deplîng cu tot ce-am fost,
Ca o chemare disperată,
Ce astăzi nu mai are rost.
Şi frunze cad a împăcare,
Şi ploaia cade a pustiu…
E toamnă iar în fiecare,
În amîndoi, e prea tîrziu.
În plumburiul fără vreme
Rămîne-nchis un fapt divers,
Ca două tinere blesteme,
Care s-au lecuit şi şters.
Acum cînd peste străzi doar plouă,
Fostă iubită, unde eşti?
Ne îndreptăm spre-o iarnă nouă,
Dar deocamdată-s ploi lumeşti.
Nu mă-ntreba de cînt în toamnă,
Poate că da, tu n-ai să ştii ‒
Rămîi ascunsă, tristă doamnă,
Predestinată spre-a greşi.
Mă duc prin ceaţă mai departe
Şi mă proclam zbor ruginiu,
Din fîlfîiri de frunze moarte,
Eu cel ce voi rămîne viu.
(din volumul “Duminica poemului mut”)
