Dragos Niculescu

În patul cu speranţe plouă din cer mirese şi stă cu lumînarea aprinsă un zevzec, se-mpart gogoşi cu urdă pe strada Zece Mese, amantele de beznă se-ndrăgostesc sub bec. În cîte-o dimineaţă răsună veşnicia ca 

Să mergem toţi cu grijă, mai cad pe lume poduri, Din trepidaţie, paşii pot nărui şi temple. Să comandăm în ceruri papiota fără noduri, Să azvîrlim în sobă manualul cu exemple. Mi-aduc aminte bine, era 

Ca-ntr-o pădure-n care ne-am fi iubit romantic, Pe stradă dorm copacii cu crengile în sus, Şi "Te iubesc" nu are alt înţeles semantic Decît acel pe care azi-noapte ţi l-am spus. Cînd te gîndeşti că 

Copiii rîd şi parcă dănţuie, Cu o mînă ascunsă la spate, pe seceri. Şi, ca într-o joacă, rîzînd, - harşt -, Dintr-o dată retează nasul părinţilor; Plesneşte sîngele, dar nu înroşeşte zăpada, Ci intră-napoi în 

Şi dacă-i toamnă prea-curată, Ca un potop de frunze-n vînt, Să ne-amintim c-am fost odată Şi ne-am iubit pe-acest pămînt. E spaţiul fără de salvare, Poţi doar orbecăi-n deşert, Nu mai e timp de vreo-ntrebare, 

De o bucată bună de vreme blocul nostru este în întuneric. A căzut lumina. Un bloc fără lumină parcă nu are ochi, parcă nu are mîini şi picioare. E complet neajutorat. Ieri seară a trecut 

Sclipesc în frunze năluciri de ducă Şi prin copaci dorm vînturi de nevoi, Pe mine iar un dor ciudat m-apucă, Şi mă gîndesc subit la amîndoi. În miezul toamnei scîrţîie o roată Şi boii trag 

Mi se făcuse somn de-atîta mers şi m-am întins pe tăietura galbenă a unui copac. Nu am mai apucat să adorm, căci spatele mi s-a udat de seva albă care mustea înăuntru şi se ridica 

Stimată domnişoară, sînt îngerul tomnatic, născut dintr-o beţie a saltului în gol, port în genunchi sfielnici elan de cal sălbatic şi vulturii dorinţei, flămînzi, îmi dau ocol. Priveşte, domnişoară, cum construiesc soldaţii un pod de 

Te-aştept în colibă, e balta aproape, Pădurea, aici, este verde mereu Şi caii sălbatici adorm lîngă ape Și ploaia miroase a lacrimi de zeu. Te-aştept, fără noimă, cînd trenul mai ţipă, Cînd lemnul pocneşte a 

O ultimă lună a verii de foc… Din soare bălteşte mercur clocotit, E timpul cînd rănile-n suflet se coc, E timpul iubirii ce-n noi a murit. O secetă-n firea întreagă e-acum, Pîrjolul ne muşcă perfid 

Crepusculul acesta mă prinde mut şi trist, prin venele durerii mai trece-un pic de miere, am să te reconstitui, atît cît mai exist, din tot ce-a fost visare, din tot ce-a fost cădere. Ți-am răcorit 

Or să vină apele, îţi spuneam, vijelioasele ape, care acum sînt cuminţi, şi o să măture totul, maşinile, florile, chioşcurile de ziare, tot ce se întinde acum liniştit privirii va dispărea într-o clipă, care pare 

Chipul tău, proiectat în vitrina magazinului de ceramice… Reflexie în culori gălbui, născută din ondulaţia luminii pe toate acele forme mai mult sau mai puţin stranii, din lut copt – oale, ulcele, vase, amulete, idoli, 

Crepusculul acesta mă prinde mut şi trist, prin venele durerii mai trece-un pic de miere, am să te reconstitui, atît cît mai exist, din tot ce-a fost visare, din tot ce-a fost cădere. Ți-am răcorit