În ultima perioadă, mă inspiră enorm de mult tulul: tulul roz și tulul bleumarin.
Dacă poezia ar putea fi atinsă, ar trebui ca degetele noastre să simtă o senzație vălurită de tul – de tul care mângâie roșul rănilor, de tul care taie fin granițele dintre frigul exterior și cel interior, de tul care 《coase》 la un loc fărâme de pene, de tul care să îmbrace aripi. Cred că este un material care se potrivește mănușă iernii, din simplul motiv că, două fragilități – frigul de sticlă al Albului neantic și învăluirea tulului – devin contrapunctice. În metafizica heideggeriană, am fi putut merge chiar pe {învăluriri}, e drept, termenul nu există în DEX (acesta e și farmecul topirii limbajului în actul filosofării).
Din metri întregi de tul şi roz, şi bej, şi bleumarin, şi mov, şi galben, ţi-ai putea croi o lume mai aproape de mare. Să sinucidem timpul de eşarfele de tul. Să tăiem cu foarfecile Neantului pulsaţia nervurilor de bleumarin hipnotic, să măsurăm cu metrul de tul iubirea şi să croim o lume mai aproape de mare.
