alungată de fluturi
îmi țiuiau urehile şi
el izbea uşa îndărăt
inima mea-şoarece mort
începea să putrezească
afară
era beznă şi
o noapte rece ascuțită
chiar de glasul lui încurcat
dimineaţa îmi găseam urme
în oglinda încețoșată mă priveam
prin tine
întunericul mă orbea
în greutatea asta vineţie
prea se descompuneau toate
prea nu ştiu cum
– rămâi, îmi zice el
cu părul zburlit şi
cu ochiul injectat
urca până la mine
odată i-am adormit tristețea pe obraz
– rămâi, încă mai auzeam
icoana vorbitoare
îşi legăna apusul
îngrămădindu-mi serafimii
între aripi
simt că mai pot îmi zic
simt că mai e
încă puţin
şi mai simt clar cum mi se înfige
tăcerea asta în carne
– rămâi! tuna glasul lui
ce-ar putea să mi se mai întâmple gândeam
şi sângele mi se scurgea printre degete
autist ca un şuvoi nevindecat
