Un labirint rătăcitor
pe care-l vremuiesti bricoland,
sperând că la capătul lui
te-ntalnesti cu tine
în punctele de uitare.
Infinită țesere de vise, de răni,
de niciodată, de totdeauna,
prin vine care pot rememora
atât de multă uitare…
Si nu-i nimic dacă te pierzi,
ci doar de nu te mai găsesti!
Invechitele temeri cu rădăcini
uitate în lună țin mult…
imi sprijin fruntea de o simțire
ce-mi îngustează cuvintele
până rămâne doar înțelesul.
Aduna cu mine liniștea mărilor si vino,
“sosesc corăbiile,sa le vedem cum intră-n port!”
Webcultura are nevoie de susținerea ta. Ne poți sprijini prin intermediul unui abonament lunar
sau prin intermediul unei donații.
Mulțumim.
