Poezie

Eu te pândesc de-acolo din vise destrămate în pânza de păianjen am stele încurcate dar prăfuite clipe atârnă-n țesătura din care țipă rana și-mi sângerează gura pe clopotul vestirii stau la odihnă îngeri ce iscodesc 

Iar ploaia mă-ntreabă de tine, iar nu ştiu să-i spun unde eşti... De-o vreme, pe drumuri străine cu paşi de furtuni rătăceşti. Îmi ţii dimineaţa aprinsă c-un zâmbet, cândva auriu dar noaptea sunt tot mai 

Dă-mi un context de viață, un context de moarte, iar apoi dă-mi visele-napoi. Lasă-mi sufletul liber, iubirea să-nghețe, iar luminile să bată-nspre noi. Dă-mi o raza de speranță, o adiere de vânt, și-un sărut de 

cum îți așterne cețuri la picioare acest noiembrie stingher și trist și-și picură melancolia gravă pe un pian îndrăgostit de liszt duminica-și mai caută cuvinte să te înduplece să mai rămâi se rup din mine 

În clipa asta, doar, Mă simt uitată În ochii tăi sfioși Și-atât de mari- Sunt poate-o literă Ce încă rătăcește Prin ale lor culori- Și-apoi dispar. În clipa asta Veșnic dată ție- Mii de fărâmi 

Și orice creangă goală ce-a rămas, Când frunzele-au căzut pe jos, uscate, Pe crâncena secundă cât un ceas, A plâns amarnic, de singurătate. La fel și omul singur pe pământ E-un plânset jalnic, fără mărginire, 

Doar tihna zilelor în care a rămas doar ce era de iubit, zile în urma cărora un cuc bolnav s-a împins în gol de gentilețea mea sinucis. De când ai plecat, ziua se întinde maiestuos, 

Au răvăşit cocorii, cu plecarea lor, Toate culorile din tristă asta lume, Iar mândre flori, se tot gătesc cu dor, De-a frunzelor scăpate din robime. Au prididit până şi urşii că să coasă, Poteci cu 

Intr-o zi am pierdut un prieten. Sufletul s-a golit şi-a gemut împietrit. Intr-o zi am pierdut un prieten, In zadar l-am chemat, înapoi n-a venit. Intr-o zi am sădit un copac. Cu-a lui umbră am 

Suflete cu dor de ducă, Nu-mi lasă viața să curgă, Când la deal, când mai la vale, Ca un om ce n-are stare. Suflete ce porti lumină, Ia-mi tristeţea, mi-o alină, Las-o într-un câmp cu 

Murim un pic cu fiecare, Cel ce-a plecat voit, sau l-antâmplare, Şi ne rămâne dor, amar şi întristare, Şi gândul ca-ntr-o zi, s-avem aceeaşi cale. Murim un pic prin fiecare, Cei părăsiţi şi goi, vărsând 

protestez împotriva absenţelor! împotriva genunchilor de ceară ce ne cresc zilnic în timp ce ne prelingem alene, parşivi unii printre ceilalţi, amestecaţi, primitivi, măcinaţi uscat la moara gândurilor despre roza trecută a muririi şi-a vânturilor 

Sclipesc în frunze năluciri de ducă Şi prin copaci dorm vînturi de nevoi, Pe mine iar un dor ciudat m-apucă, Şi mă gîndesc subit la amîndoi. În miezul toamnei scîrţîie o roată Şi boii trag 

Azi, iată, ne-au călcat pe suflete barbar Cu grei și noroioși bocanci de turnători, Nu ne-au lăsat uitați în zarcă iar, Dar ne-au chemat ca să murim de mii de ori… Și ne-am luat pe 

E înc-o toamnă gata de plecare Stoluri gălăgioase trec spre sud ducând pe aripi umbre de schimbare prin ceţuri albe. Parcă te aud venind pe ţărmul dinspre rătăcire cu paşi mărunţi, trudiţi şi apăsaţi. Scutur