Ultima amintire din cele patru anotimpuri
Am aşteptat să vină vara, însă magnolia ce mi-ai trimis-o în primăvară, s-a ofilit de dorul tău! Am aşteptat să vină toamna, însă nisipul de pe tălpile noastre, ce l-am adunat în vara visului ascuns,
Gabriela Enescu
Facebook |
Avocat şi consilier european în domeniul proprietăţii industriale, se (re)descoperă de fiecare dată când se aşază în faţa propriei oglinzi, dând poeziei sale chipul său. Mai scrie eseuri şi proză scurtă. În pegătire: volumul de versuri “Cu tine, nemărginirea”.
Am şi eu…
Două picături de râu într-un ocean suntem. Gerul le va îngheţa iar pojghița de se va sfărâma Va fi doar ca în primăvară să împărțim în doi tot ce avem Apoi să așteptăm tăcuţi ce
Voiam…
"Voiam să-ţi spun că ninge" şi cerul tot se- apleacă Să îmi sărute-obrazul şi pleoapa cea de gheaţã Să îmi zidească-altare de albã nea în faţă În straiele de mire cu mine să petreacă. "Şi
Te conjur!
În dimineaţa aceasta voi străbate lumea toatã De la un răsărit la altul cu paşii-mi goi, prin viaţã, Voi rupe tunete şi fulgere în două Şi le voi vinde-n târg să nu mai plouă. Din
Două vorbe, trei silabe
Două vorbe, trei silabe ce nu vor să te asculte Ce te caută în noapte, ce-mi alină doruri multe Ce te urcă şi coboară pân’ la mine, pân’ la tine Pân’ la capăt de poveste,
Cât mă dori
Atât mă dori în pragul serii Că nu pot da cuvânt tăcerii... Atât mă dori în miez de noapte Că nu pot să aud prin şoapte... Atât mă dori în zori de zi Că nu
Mă vei chema
Vocea ta mă cheamă din adâncuri limpezi Ce mă oglindesc prin ochii tăi căprui şi umezi Mă leagănă, mă clatină şi mă revarsă De-ar fi să cad acum... nu îmi mai pasă. Nu-mi pasă de
Răspuns
Cuvintele şi-au scris poezia iar acum cartea ai lăsat-o pe masã necititã. Crivăţul împrăştie zăpada iar fulgul de nea ce stã sã cadă rătăceşte prin văzduh. Bulgãrele de pământ în care magnolia a prins rădăcină
Cu mâinile-amândouă…
Cu mâinile-amândouă îmi strângi în braţe trupul Cu gura ta avidă-mi săruţi în treacăt gâtul Cu mâna ta cea stângă mi-atingi în taină chipul. Cu ochii tăi fierbinţi aprinzi în mine focul. Şi mă săruţi
Cea fără nume
M-am născut dintr-o sămânță, pe un câmp pustiu Nu am un nume şi nici poveste rarã Sunt galbenă la față iar trupu-i pământiu Urâtă sunt, de nu mă secerară. Stau singură şi-aştept al toamnei zâmbet
Ramâi
Rămâi cu mine şi aratã-mi lumea Cea necuprinsã-n cărţi şi în atlase O lume plină de lumini şi umbre De chipuri reci, ori calde şi frumoase. Rãmâi cu mine şi trage-apoi zăvorul Ca vântul care
Song for a stormy night
Şi a venit iar toamna cu ale sale vânturi reci Eu încerc să-nduplec iarna de lângã mine sã nu pleci Să stea pe loc, ascunsă de zăpezi şi gheaţã Ca floarea ce-am udat-o-n vară sã
Cât ne cunoaștem penumbrele?
Realul este teribil de unitar. Este un cerc în care ne învârtim continuu, neștiind unde îi este capătul. Ne cufundăm și ne afundăm mereu în gânduri ce ne copleșesc, ne căutăm și ne regăsim, câteodată,
De data aceasta
De data acesta nu te-oi mai lăsa să pleci Te voi arunca în flăcări ce vor arde-n veci Te voi răstigni la cer, te-oi cutremura Până ce-mi vei cere de tine-a mă-ndura. De data aceasta
Ce păstrăm cu noi dincolo de timp
Învăț de când mă știu: de la doi ani să răspund la întrebarea "Câți ani am?", "Care îmi este numele complet?", "Cine sunt părinții mei?", de la 10 ani, să ascult și să nu depașesc