Poezie

Poate că mâine va ploua din nou cu stele Și buzele vor știi să cânte șoapte De câte ori ai vrea să-mi prinzi iar mâna? De câte ori să-ți cadă ploapele în noapte? Nu știu 

Am obosit şi-aş vrea s-adorm, Pe umărul ce pletele-ţi adapă Şi să-ţi pictez pe sâni, cuneiform, A trupului, umilă-mi pleoapă. Am obosit şi-aş vrea să-ţi spun, Când te întorci, târziu, pe-acasă, Să te aşezi cu 

Rămâi cu mine şi aratã-mi lumea Cea necuprinsã-n cărţi şi în atlase O lume plină de lumini şi umbre De chipuri reci, ori calde şi frumoase. Rãmâi cu mine şi trage-apoi zăvorul Ca vântul care 

Şi dacă-i toamnă prea-curată, Ca un potop de frunze-n vînt, Să ne-amintim c-am fost odată Şi ne-am iubit pe-acest pămînt. E spaţiul fără de salvare, Poţi doar orbecăi-n deşert, Nu mai e timp de vreo-ntrebare, 

ți-aș fi telefonat de dimineață să-ți spun că am să vin și-ți va fi frig că îți voi crește-n geamuri flori de gheață și că de dor am să încep să ning te-aș fi rugat 

sufletele noastre s-au scurs prin porțile înserării mă lipesc de pereții reci unde nu se odihnește nimeni. alături omul stătea cu spatele rezemat simțeam cum îi cresc rădăcini asta era viața- simte vietatea ticăloasă intrată 

Mă rog ades să nu-mi mai fie dor de chipul verii tale auriu, să-mi urc Golgota ploii mai uşor, pas de poem grăbit să nu-ţi mai fiu sub cerul unui cântec hăituit de păsări ce-şi 

Eu cred că m-am pierdut cu tine în felul tău copilăresc – cum bine știi – din câte sunt, așa senine, tu ești motivul meu de-a fi! eu cred că tu te-ai rătăcit cu mine 

Peste zări, pe drumurile oarbe Înspre mine tot încerci să vii Dar tăcută umbra ta mă soarbe Și mă pierde vântul prin câmpii, Îmi așterni covoarele stelate Și-mi aprinzi luceferi în priviri Din viori de 

Mai știi tu când mi-ai dat cheia să intru în atriul drept și să las bucăți din mine pentru a-ți fi ție bine?

Îngheţu-mi mușcă din oase, iar pielea mi-e tot mai străină. M-am smuls din fericire şi-am creat fantome-n nimicnicie, am dansat in ploaie desculţă, iar acum, cu haine murdare si plânsă, respir o toamnă de-agonie și-aștept 

Îmi înalț cerul până Departe, Până când atinge Stelele tale În veșnicie înglobate... Și clintesc în mine uitatele Timpuri de niciodată Pe care ți le-am Dăruit ca prin vis, Într-o noapte cu Lună mușcată... Ne 

Mi-ai spus să nu mă mai hrănesc cu ţigări şi m-am înfometat. Mi-ai spus să nu mă mai alimentez cu ceai şi am rămas fără combustibil. Mi-ai spus să nu mai vorbesc cu stelele şi 

Tu, fată frumoasă cu suflet de pelin, ai ars sufletul în mine, şi mi-ai pustiit munţii de mioare. Mi-ai încarunţit pădurile. Iar luna, ai facut-o să urle, ca inaintea ei lupul să pară un mieluşel. 

Multe necazuri adunat-a Tăria vremurilor sure Și plânge fără de oprire jelind prin anticele turle, Îneacă frunze-nsângerate de biciul vântului tubat, Cântă prohodul unui soare ce s-a lăsat a fi uitat... E sfâșiată pe-ndelete cu