Poezie

Calea noastră-i împărătească, Într-o veșnică toamnă domnească. Nu e calea... cea lumească, Într-o piață românească. Nu fi trist... nu te-am uitat Exist doar în clipa uitată în tine, Gândul tău e al florilor nectar, Nopțile-s 

din nou să-mi tulburi apele oglinzii cu o pietricică de gând înfăşurată „într-o dragoste mare” am scris de-a-ndoaselea primele cuvinte din şir am amestecat stări pe-un şevalet de grabă dar n-am reuşit altceva decât să 

De ce ți-e teamă să iubești, iubite? De ce te-ascunzi de inimă și fugi? Nu meriți oare să te-nalți în simțuri, să fii nebun de dor și să te duci departe-n lumea dragostei nebune sub 

Când cerul e senin sau noaptea cu stele Când amintirile te îmbie să le trăiești pe ele Când visele se țes sau vânturi le tot frâng Când norii se adună și ochii tăi plâng Când 

De câte ori să mori pentru a rămâne viu? Patruzeci de zile îţi ajung în pustiu? Şi-atunci când mori, chiar viu fiind, ar trebui să dai ofrandă morţii iubirile ucise ori teama ta de frig? 

Copiii rîd şi parcă dănţuie, Cu o mînă ascunsă la spate, pe seceri. Şi, ca într-o joacă, rîzînd, - harşt -, Dintr-o dată retează nasul părinţilor; Plesneşte sîngele, dar nu înroşeşte zăpada, Ci intră-napoi în 

Inimă soare Inimă lună Din ochi mătrăgună Pe buze pelin Inimă amforă Cu dulce venin Sloboadă-mi suflet... Încolăcire de şarpe Mă scuipă cu şoapte Iar de te-ai sparge M-aş mai întoarce Cu cioburi s-arunc Pustiul 

Mi-am pierdut inima Dar azi am gasit-o in ploaie Statea pe trotuar in balta cea mai mare Facea baie Mi-a spus ca a dus dorul copilariei, Ii era sete de ea. Rosie, pregatita de sarbatoare 

Doar clipe zburătoare noi suntem pe Pământ, O singură menire pe lume împlinim Și poți citi în stele când sufletul ti-e frânt Destinul nostru sigur: ne naștem să murim! Ne amăgim sublim cu vise prea 

În chip de Adevăr și de Iubire Tresaltă-n suflete nebiruite mărturii, Ce-și decorează mantia de dor, în înfrățire, Crezând făr’ de mirare în virtute, mii și mii… Se lasă-n voia unui veac ce stă la 

Roua e povestea rotundă a ploii, îmbrăţişează pământul cu ultimele şoapte. Din condensul apei îşi goleşte norii zdrobiţi astă-noapte. N-am apucat a povesti cu esenţa ei transparentă şi creatoare, dar în ciocurile vulturilor, încă sunt 

M-am născut dintr-o sămânță, pe un câmp pustiu Nu am un nume şi nici poveste rarã Sunt galbenă la față iar trupu-i pământiu Urâtă sunt, de nu mă secerară. Stau singură şi-aştept al toamnei zâmbet 

Atunci când zările amar pictează norii, Cu triste lacrimi gri de ploaie scurtă, Tu treci păşind prin gândurile florii Ce zace sub fereastra dintr-o iurtă. Curg nori vâslind agale către răsărit, Când mi te văd 

Duc iar pe umeri stele fără vlagă păşind pe nori de zâmbet resemnat. Numai tăcerea mi-a rămas întreagă. Un singur gest păduri a retezat, a adus ploi şi vânt de-amărăciune, a ascuţit tăişuri de cuvânt 

Ce haos ai putut lăsa în urmă, Când ai trădat credeam că ai plecat, Că ţi-ai luat şi amintirile-ntr-o urnă, Că ai furat tot ce era de înşelat. Dar nu te-ai străduit s-ascunzi sărutul Şi