Poezie

E prea târziu pentru blândeţea minciunii, pentru acea nemurire de gheaţă, Te risipeşti mereu în ploaia aceasta prealeneşă ascunsă de ceaţă. E prea târziu să mi te-aşterni peste creştet, e prea târziu să-mi vorbeşti cu 

Colindă-mi tu ființa tulburată eu pe a ta o-acopăr în cuvânt și las apoi și ușa descuiată să intri mai ușor la mine-n gând E prealumesc norocul de-a te pierde și prea târziu mă bucur 

Foșnesc iar frunze legănate, Culori pe ziduri se preling, De doruri, inimi invadate, Fragil, de-abia se mai ating. Pe umeri verdele de ieri Respiră resturi de verbină, Noi, pumni de jar la mal de seri, 

Copii cuminţi şi norocoşi Să fiţi doar buni şi tot frumoşi În fiecare zi, de veţi primi Căldură-n casă şi pâine pe masă Să mulţumiţi la cui îi pasă. Să staţi doar drept în faţa 

La fiecare pas te simt cum alergi spre noi doi, spre moaruri de azur, Iar smaraldele mi te arată ca un înger cutremurător de blând, Atunci când visul meu a devenit al tău, printre aştrii 

Vocea ta mă cheamă din adâncuri limpezi Ce mă oglindesc prin ochii tăi căprui şi umezi Mă leagănă, mă clatină şi mă revarsă De-ar fi să cad acum... nu îmi mai pasă. Nu-mi pasă de 

De-ai şti... ce albe-s zorile aici Când noaptea iese-atât de lin din tură, Când visele tu-mi stingi şi pleci Din filmul ce rulează-n camera obscură. De-ai şti... ce grele-s orele aici, Când tu nu scrii 

E vremea-n care basmul coboară pe pământ Și vise șugubețe prind viață-n întâmplare, E timpu'-n care negrul își sapă-adânc mormânt, Iar albul luminos se scaldă-ntre hotare. Ocean de gheață-i cerul, granit neșlefuit, Pe care un 

Vânam răsăritul... Din arcul privirii săgeţi somnoroase tot timpul zburau. Presam flori de rouă-n albumu-amintirii când paşi de speranţă mai des se scriau pe drumul spre mare... Cu vechi alteraţii vibram pe coline de zbucium 

Azi am vrut să scriu o poezie. Căci voiam cumva să scot din mine-afară cum te vreau și cât te vreau și cum ți-am învățat fiecare gest de-atunci și cum te simt și cum te 

Chiar ai trezit fără să ştii în mine cu-n zâmbet hergheliile de gând ce rătăcesc şi-acum prin zări străine, cu vântu-n coame, viu şi galopând în căutarea unei albe file pe care să-şi aştearnă-nspre apus 

Hei, ochi goi ce ai făcut ieri, ce faci diseară? Când ai cules ultima oară? De trandafiri rostesc...de ce crezi că vorbesc? De ciulini morți ce-n lacrimi bântuiesc? Nu e destul?! Te-ai risipit pe tine 

Ai buzele sculptate-n ruj, pe-o boltă, Dintr-o capelă părăsită-n nori, Când asfinţitul se aşterne în recoltă Printre-a butucilor, erotice orori. Şi ochii ţi-i iţeşti timid prin pâclă verde, Ce se înaltã dintr-un biet Cezanne, Când 

Cu tine hoinăresc în mine însumi ținându-ți mana, înger femeiesc, și te feresc de râsu-mi și de plânsu-mi, dar te colind cu tot ce-i omenesc

când mă gândesc la tine îmi apari ca un kalașnikov îndreptat spre cap sau spre inimă ți-e frică să tragi pentru că dacă ai face-o ai vedea reflexia ta în bucăți din mine