Poezie

Pustii sunt zările şi n-au iertare, Când ultimii cocori intarzaiaţi dispar, Din caldă ochilor, atât de gri visare, Căzută într-un trist şi singular impar. Puştiul pe-alei se joacă printre frunze, Când geamurile albastre tremură de 

Priveşte, mamă, cum ninge azi duios și zdravăn Și-n ochiul cel de sticl-al zării Adie-un simţământ fără de seamăn Ce poartă duhul blând; cel al iertării. Iar noi ne afundăm în slova rugăciunii, Am stinge-ndată 

Nu voi şti niciodată, dacă glonţul pregătit pentru mine a străpuns pe altcineva sau dacă aşteaptă cuminte o altă comandă. Am încă în dulap geaca albă cu urma ţevii înfipte, am încă memoria nealterată în 

Ți-e bine, suflete? Spune-mi, ți-e bine? Găsești destulă liniște în tine sau tot pe-aiurea umbli, ne-ncetat ca să o afli? Te-ai mai împăcat cu gândurile care nu-ți dădeau pace atunci când norii le-asmuțeau? Ți-e bine? 

Ai venit ca un cântec șoptit Ca o simfonie gonită de vânt Ce abia adia Lunecând pe pântecul copt, rotunjit, Pe coapsele arse de dor, fremătând. M-ai învelt în petale de flori Și miroseam dulce-a 

Nu am plecat și nu voi pleca nicicând. Mă simți? ...Sunt tot acolo unde mă ții ascuns. Ți-am lăsat cheia să cunoști al meu gând, Dar din păcate cunosc doar al tău plâns. Căci văd 

Da, îți voi desena interiorul! Așa cum l-am descoperit. Simplu, fără să îi pierd fiorul Chiar dacă cu grabă l-ai acoperit. Și să povestesc fiecare cărare Pe care cu drag eu am pășit Cum mă 

şi aşez fără să vreau gânduri transparente în fereastra cuvintelor oricine mă poate vedea în suflet aşa cum sunt despletită în nerăbdare să te ating să ştiu că eşti mai presus de orice mirare vânt 

Iubirea ta în pixeli se răsfrânge, Şi-s mai mereu când mari,când mici, Când prin lentile sufletu-ţi se strânge, Şi diafragmă te transformă-n brici. Iubirea ta are cromatică abstractă La graniţa dintre priviri şi şoapte, Iar 

Atât mă dori în pragul serii Că nu pot da cuvânt tăcerii... Atât mă dori în miez de noapte Că nu pot să aud prin şoapte... Atât mă dori în zori de zi Că nu 

Buzele mi s-au topit când cu ale tale s-au unit privirea mi-a curs pe obraji seva dulce de pe piele s-a scurs pe mâinile mele vorbele-ți blânde m-au prins și-n brațele tale mi-am lăsat trupul 

E prea târziu pentru blândeţea minciunii, pentru acea nemurire de gheaţă, Te risipeşti mereu în ploaia aceasta prealeneşă ascunsă de ceaţă. E prea târziu să mi te-aşterni peste creştet, e prea târziu să-mi vorbeşti cu 

Colindă-mi tu ființa tulburată eu pe a ta o-acopăr în cuvânt și las apoi și ușa descuiată să intri mai ușor la mine-n gând E prealumesc norocul de-a te pierde și prea târziu mă bucur 

Foșnesc iar frunze legănate, Culori pe ziduri se preling, De doruri, inimi invadate, Fragil, de-abia se mai ating. Pe umeri verdele de ieri Respiră resturi de verbină, Noi, pumni de jar la mal de seri, 

Copii cuminţi şi norocoşi Să fiţi doar buni şi tot frumoşi În fiecare zi, de veţi primi Căldură-n casă şi pâine pe masă Să mulţumiţi la cui îi pasă. Să staţi doar drept în faţa