Priveşte, mamă, cum ninge azi duios și zdravăn
Și-n ochiul cel de sticl-al zării
Adie-un simţământ fără de seamăn
Ce poartă duhul blând; cel al iertării.
Iar noi ne afundăm în slova rugăciunii,
Am stinge-ndată ura şi mâhnirea,
Căci ne inundă mirosul cald al pâinii
Şi ne-ndulcește just jertfirea,
Dar avem mâinile înţepenite
De-atâtea lanţuri și zăbrele,
Ne asurzesc cu tact doar uşi izbite
Și simţul, ca un vechi tovarăş, piere.
Nu-i nimeni rana să ne-o ungă,
Nu-i umbră de părinte, om, făptură,
Ci numai ochi din care e menit să curgă
Suspinul Celui ce în veci îndură.
Privim cu dor spre-al cerului izvor
De stele mii şi prea-frumose,
Primim cu o tărie desprinsă dintr-un dor
Chiar și durerile de oase,
Căci ele, oasele, veşmânt ne-au fost
În nopţile ce îngheţat-au trist Aiudul,
Credeam atunci că frigul n-are rost,
Dar ne-a purtat spre izbăvire, crudul…
În miez de noapte, ca-ntr-o casă
Ardeau lumini sihastre-n depărtare.
Vedeam cu inima înveşmântata masă,
De la părinţi copii cerând iertare.
Vedeam cu ochiul stâng de lut
Doar lanţuri, bâte şi prigoană,
Cu ochiul sufletului să vedem am vrut
Și să ne facem din răbdare haină.
Ce-mi, spui tu, mamă, printre lacrimi?
Ce mă îndemni acum să fac?
N-a mai rămas niciuna dintre patimi;
Eu mor, trăiesc și mă împac.
