Pustii sunt zările şi n-au iertare,
Când ultimii cocori intarzaiaţi dispar,
Din caldă ochilor, atât de gri visare,
Căzută într-un trist şi singular impar.
Puştiul pe-alei se joacă printre frunze,
Când geamurile albastre tremură de frig
Şi tot sculptează-n promoroacă muze
Când toamna şchioapătă-ntr-un catalig.
Pustiu e şi în ceaşcă rece de cafea,
Uitată printre gânduri, pe o albă masă,
Îmbrăţişată strâns cu o plăpândă albăstrea
De frig, de plâns şi de a dorului grimasă.
