Nu voi şti niciodată,
dacă glonţul pregătit pentru mine
a străpuns pe altcineva
sau dacă aşteaptă cuminte o altă comandă.
Am încă în dulap geaca albă
cu urma ţevii înfipte,
am încă memoria nealterată
în matricea fiinţei mele,
acea parte pe care o voi purta cu mine
şi atunci când nu voi mai fi.
***
O zi de decembrie a veacului trecut ce s-a cuibărit
în glonţul care azi a învăţat să tragă din altă puşcă.
Locul e diferit,
oamenii din ziua unui decembrie însângerat
şi-au pierdut paşii, strălucirea din ochi,
în tranşeele unor iluzii.
Şi chiar dacă speranţa acelor zile de libertate
încă mai dăinuie,
atunci am fost însemnaţi cu sigiliul faptelor noastre, induse ori nu.
***
E o poveste
din istoria pe care am fost obligaţi să o scriem.
Toată viaţa noastră de apoi,
a depins de acel moment al iluziei de libertate.
***
O libertate de a plăti mereu
pentru acele fapte pe care NU le-am făcut,
pe care le-am evitat,
amăgindu-ne că suntem oameni cumsecade.
***
Şi tot cumsecade a fost şi glonţul oprit pe ţeavă
pentru că nu a avut comandă de tragere.
Şi tot cumsecade a fost şi securistul
care nu a dat ordinul.
Şi tot cumsecade au fost şi aceia care au murit.
Şi cumsecade suntem de-a valma.
Gloanţele acelea nu au termen de garanţie.
Pot oricând să fie pe ţeava unei puşti cu lunetă programată de la distanţă.
Telefonul cu manivelă a ajuns la muzeu.
Glonţul, nu.
