E vremea-n care basmul coboară pe pământ
Și vise șugubețe prind viață-n întâmplare,
E timpu’-n care negrul își sapă-adânc mormânt,
Iar albul luminos se scaldă-ntre hotare.
Ocean de gheață-i cerul, granit neșlefuit,
Pe care un balet de stele patinează,
La harpă cântă Luna brodată cu argint,
Ascunsă-ncet de norii ce-n șoaptă fredonează.
Din hornurile vechi fantasme alburii
Dansează în văzduh pe-un ritm necunoscut,
Se odihnesc apoi pe ramuri cenușii
Privind în depărtări la orizontul mut.
E vremea să mai fim copii puțin, din nou,
Să ne jucăm naiv cu zâmbete albastre,
Să ascultăm atent al Timpului ecou,
Să strângem bucurii în sufletele noastre.
