Pentru că la 19 ianuarie 2018 s-a închis Salonul Artei Naive de la București pentru a-și muta expoziția la Iași (în perioada februarie 2018), cred că este necesar să vorbesc din nou despre arta naivă, dar într-o manieră net diferită față de analiza făcută cândva de mine în Revista “Saeculum” în articolul „Despre hermeneutica simbolurilor din arta naivă” (Sibiu: Facultatea de Științe Jurnalism, Comunicare și Relații Publice-ULBS, nr. 1 (43), 2017, pp.57-65).
Arta naivă nu are legătură cu naivitatea în sine, ci mai mult cu o atitudine în fața ființării umane, fiindcă da, putem vorbi de o ființare originală, de legarea tuturor unităților de sens în fața unor reprezentări în tablouri ale stilului naiv. Operele naivilor expun un anume adevăr în fața lumii. Opera lor de artă este în genere ex-punerea lumii și pro-punerea spiritualității cotidiene înscrise de multe ori în câmpul unor elemente folclorice sau exotice. De multe ori arta naivilor a fost corelată și cu exotismul ( și acesta din urmă, fiind un curent în pictura de debut de secol XX, la fel ca și fauvismul). Însă nu voi face aici o clasificare din punct de vedere estetic, ci voi încerca să mențin linia unei interpretări hermeneutice.
Cine sunt acești naivi? De ce ei se numesc așa? Ar putea fi, dacă vreți, post-impresioniștii decăzuți sau decadenți, care nu se mai raliau unei arte academiste, ar putea fi la fel de bine „sălbaticii” culorilor/ sau fauvii (fauvism), ar putea fi filosofii unui optimism existențial.
Dacă e să luăm înspre analizat ceea ce spunea Marc Chagall, „marea artă începe acolo unde natura se sfârșește”, acest lucru presupune că odată ce încetăm să mai imităm natura sau să redăm (reprezentăm) din natură obiecte, abia atunci începe capacitatea creatorului însuși de a gândi abstract și de a se „debarasa” de parazitismul mimesisului. Poate că nu interpretarea de fide a naturii și transfigurarea ei printr-un mimesis (care oricum, conform lui Arthur C. Danto, este un duplicat fals al realității) sunt principiile artei, ci poate tocmai acolo unde se sfârșește interpretarea sau redarea naturii, începe arta. Regăsim la naivi o mare varietate a temelor abordate, precum cotidianul, alegoria la adresa scenelor din viața de zi cu zi, o dezordonare voită a elementelor din tablou, atitudinea festivă în fața vieții, jocul ce nu mai este dus la referențialitatea seriozității despre care vorbea Huizinga (a se vedea Johann Huizinga, “Homo ludens”).
Cel mai cunoscut exeget al artei naive este Viktor Ernst Mașek și a avut o activitate prolifică în redarea volumului numit „Arta naivă” (București: Editura Meridiane, 1987). De aici aflăm cât se poate de multe nume ale artiștilor naivi și despre activitatea desfășurată de ei.
Arta naivă este o artă profund conectată cu folcloricul, etnicul și elementul tradițional. Începuturile sale sunt la 1880 -1884 în Franța, când, în urma expunerii tablourilor, operele lor sunt respinse în cadrul Salonului și catalogate drept artă ne-academistă. Începuturile le putem înregistra și în arta lui Henri-Rosseau Vameșul, care, este și un fauv. Dacă naivitatea este „un mod de a fi” (Ernst Mașek), atunci trebuie văzut dacă ea instituie autonomia unei gândiri în conceperea operei de artă.
Arta naivă poate avea ca direcții de interpretare precum cea natural-istorică, dar și cea non-naturală sau fenomenologică. „Ea trebuie căutată nu în istoria genurilor de artă și curentelor artistice, ci în spirit” (Mașek 1989, 16). De fapt, arta naivă nu este o artă înregimentată stilistic, ci este o libertate a expresiei, a propriei libertăți în fața experiențelor vieții. De multe ori are puncte de convergență cu naturalismul, cu realismul sau cu supranaturalul. Este ca un joc – jocul perspectivei hermeneutice la care mereu suntem spectatori (cum ar spune Hans Gadamer).
Ca reprezentanți notorii ai stilului amintim pe André Bauchant, Camille Bombois, Adolf Dietrich, Dominique Paul Peyronnet, René Rimbert, Henri Rousseau le Douanier, Louis Séraphine, Louis Vivin, Ivan Rabuzin, Ivan Generalić, Natalia Gontcharova, Ion Grigorescu, Morris Hirshfield, Paula Jacob, Boris Kustodiev, Niko Pirosmani. Bineînțeles că artiștii naivi sunt fie predominant francezi, fie predominant din zona balcanică (Serbia, Croația, Bulgaria) și zona Caucazului. Dacă doriți, arta naivă a avut și un manifest, redactat de către Wilhelm Uhde, „Maeștrii populari ai realității” (1910). De multe ori, granița dintre realism și fantezie este suprimată ca într-o disoluție a Universului întreg și ca o anulare net vădită a anumitor legi ale fizicii newtoniene. Este posibil ca în aceste picturi de multe ori să întâlnim corpuri plutind sau zburând deasupra acoperișurilor. Naivii nu vor adera la o anumită metodă, ci la imaginație și transcendentalism, la suprimarea graniței dintre oniric și real.
Asupra lui Niko Pirosmani (1862-1918) voi insista, fiindcă este un naiv-simbolist, al tenebrelor, al clar-obscurului reinterpretat net diferit de cel al lui William Turner. Vorbim aici de un clar-obscur captiv în limitele unei lumi simbolice, în care motivele tradiționale, viața satului și motivele folclorice creează o sinteză unică. Îl putem numi naivul tenebrelor, naivul simbolist cu precădere. Tentele extrem de închise din opera lui se datorează în mare măsură simbolismului pe filiera lui Gustavé Moreau, ce îl imprimă tablourilor sale legate de viața satului grecesc. Spre deosebire de Chagall, care surprindea frumusețile satului său natal Vitebsk, Pirosmani aduce scene din satul Mirzaani din Georgia: “A bear in a moonlight”, “A boy carring food”, “Actress Margaret”, “A pascal lamb”, “Baked bread”, “Nurse with baby”, “Tatar camel driver”, “Still life”, “The girl and the goose with goslings”, “The family of deer”, “A woman milking a cow”, “The feast in vintage”, “Village”, “A little boy riding a doking”, “Easter festival”. Scenele de viață cotidiană sunt reale, dar prezentate în stilul metaforic, marcate însă puternic de condițiile sociale ale vremii (războiul dintre Georgia și ruși), la un moment dat simbolismul unindu-se cu realismul stilului naiv. În “Baking bread” avem și tente ale galbenului primitiv folosit de Van Gogh. Este refuzat în celelalte picturi jocul umbrelor din start, astfel încât lucrându-se cu o perspectivă liniară se va obține fie o mărire de volum, fie o micșorare deosebită a corpului și se lucrează cu tehnica grupului realist impusă de Gustave Courbet, dar și din grupul naturalist pe linia Marie Bashkirtseff-Bastien Lepage-Léon Lhermitte, ideea fiind aceea de respingere totală a visului, a romantismului sau a sentimentalismului. Este ceea ce practicau și tasiștii italieni la 1870 când puneau preț pe o accentuare a clar-obscurului, astfel încât să creeze culori apăsătoare ale realismului vieții, dar totodată forme mistice care le eliberează de propria lor greutate.
Henri Rousseau (1844-1910) este naivul sălbatic sau fauv, este peisagist al câtorva buchete de flori în etapa 1909-1910, anumite picturi precum “Seara de carnaval” de la 1866 și “Pescuitul în famile” de la 1895 sunt specifice tehnicii lui William Turner și, dintr-o dată, apolinicul se relevă prin exotismul culorilor sale: “2 Peisaje exotice” pictate la 1908 și la 1910, “Libertatea”, “Pe câmpuri”, “Pădure tropicală”, “Nunta”, “Femeia în pădurea roșie”, “Vas cu flori”, “Tabby motanul”, “Țigancă dormind” (1897). Ultimul tablou este o sumă de tonuri de primitivism a la Van Gogh + cubism picassonian+ natură statică a la Cézanne, trupul țigăncii fiind redat prin maniera cubistă.
Ivan Generalić (1914-1922) este cel mai prolific artist naiv, în sensul reajustării realului în limitele fantasticului. Lazăr Şăineanu susţine că „problema degenerării fantasticului trebuie reajustată. Jocul dintre fantastic şi real se subsumează în cele din urmă intenţiei plăsmuitoare pentru a găsi soluţia artistică cea mai expresivă” (Șăineanu 1978, XVII). Avem tablourile: “Winter”, “Sunflower”, “Crucified Rooster”, “Deer in the Forest”, “Dancing in Fair”, “Cows in the woods”, “Cow drinking water”, “Divination”, “Autumn”, “Eiffel Tower”, “The red Bull”, “White birds”. La el, avem caracterul festiv al artei și categoria estetică a umorului. Este o lume a metaforei şi a hiperbolei. Sunt povești țesute pe un fir al unei orientalități magice. Prin urmare, el descoperă la naivi şi la fauvişti dinamismul culorii şi al expresiilor zoomorfizate, la expresionişti descoperă sentimentul stihial al angoasei, la cubişti descoperă tăieturile geometrice indincibile capabile să de-fragmenteze orice, la cubiştii orfici descoperă lirismul culorii, prin urmare va prelua motive orfice în atmosfera picturală. Mai trebuie menționat că orașul și satul sunt două coordonate vitale în pictura lui Generalić. Arta naivă se distinge prin viziunea revigorantă ce o aduce asupra lumii. Modul general valabil de a vedea natura şi comunitatea a determinat ca antropologicul să joace de la sine un rol important în arta naivilor.
Croatul Ivan Rabuzin este cel care va crea picturi ordonate din punct de vedere geometric, aducându-le tente de un suprematism tehnologizat, în care predomină linia ondulată. Rabuzin este apolinicul artei naive, dacă îl putem numi așa. Majoritatea obiectelor – element din tablou precum – dealuri, munți, granița dintre cer și pământ- sunt proiectate din substanțialitatea liniei ondulate, astfel încât picturile sale devin sinonim cu un paradis boem al unei lumi de mult apuse.
În concluzie, selecția motivelor etnice se face după un gust aleatoriu: „Arta naivă, puternic individualizată, și liberă de orice reguli canonizate se ivește atunci și acolo unde folclorul amuțește” (Mașek 1989, 27). Sunt „ars combinatorii” de fel, aceste arte naive. Ca și atitudine lirică, artistul naiv este un „călător solitar, negrăbit și neobosit, artistul naiv este unul dintre puținii ce mai străbat astăzi și pentru noi, aceste „ținuturi ale nimănui”, restituindu-ni-le emoțional, ca și când le-am fi descoperit noi înșine” (Mașek 1989, 73). Folosindu-se de spontaneitatea proprei trăiri, arta naivă aduce de fiecare dată un sens ființării omenești. Lumea formalismului este părăsită în favoarea lumii creative și organice- fiindcă de multe ori părăsim terenul realității pentru a accede la o ”stare de neascundere a lucrurilor” (Heidegger), la o lume descătușată de propria ei gravitație.
Ivan Generalić – Deer in the Forest
