Diamante în cenușă

Orchestra Titanic.

“Spectacolul meu vorbește despre teatru și viață, despre cum ne putem salva, măcar parțial, dintr-o existență frustrantă și anostă, sperând la o altă dimensiune creată prin iluzie. O iluzie pe care ne-o creăm fiecare în intimitate, ca alternativă salvatoare. Și ce altceva reprezintă teatrul, dacă nu o iluzie ce poate deveni uneori mai reală și mai intensă decât realitatea însăși?” (Felix Alexa)

Aflat la a doua întâlnire cu dramaturgia lui Hristo Boicev (după Spitalul comunal, monatat la Teatrul Metropolis), Felix Alexa propune prin recenta montare, Orchestra Titanic, teatrul ca o posibilă  salvare din monotonia unei vieți. Textul (Traducerea: Livia Nistor) autorului bulgar este conceput  într-o arie încordat-metaforică ce rimează cu farsa tragică. Versiunea scenică oferită de regizorul român are meritul de a opera un transfer de atmosferă, iar abisurile psihologice din textul piesei aduc umorul nuanțat, în tonuri gri, adesea vecin cu absurdul. Printr-o filiație cu acel teatru al “sentimentului tragic al vieții” (Unamuno), se poate spune că și personajele din acest spectacol sunt devorate de angoasele eterne: durerea de a trăi, setea de absolut, frica de moarte, după cum putem regăsi, cu ușurință, corespondențe și între personajele întâlnite în operele lui Beckett, Ionesco, Pinter, Genet. Raportul dintre individ și societatea contemporană este marcat prin cadrul scenografic (Scenografie: Andrada Chiriac), un peisaj leviatanic în care omul devine un nonerou, un ins de la periferia unei lumi absurde, un martor al dezagregării istoriei. Așadar, într-o gară dezafectată, patru marginali, patru personaje burlești așteaptă un tren care nu oprește niciodată.

În acest spectacol, arta nu mai reprezintă mimesis, ci produsul unei fantezii cu viziuni interioare, anticipatoare, ilustrând cât de ușor convertibile sunt categoriile. Dar, spre deosebire  de textul beckettian (Așteptându-l pe Godot), în acest univers, își face apariția Harry (un posibil Harry Houdini) – un adevărat “maestru de ceremonii” în materie de iluzionism (le oferă eroilor chiar și o mostră video/film B&W de arhivă). Felix Alexa urmează această linie și glisează între abstract și concret, animă întâmplările din piesa al cărui titlu cochetează cu dezastrul (scufundarea elegantului pachebot), provocând publicul la o privire lucidă în adâncurile realității. Limbajul metaforic spune ceea ce este decisiv. Iar actorii de pe scenă  explică de ce lumea poate fi asemenea unei interminabile curse printre linii paralele. Prin acest spectacol, regizorul aduce un omagiu teatrului însuși, nu doar prin teatralitatea sa organică, ci și prin modul în care directorul de scenă a descoperit sensuri nebănuite în poetica acestui text contemporan. Motivul visului ca mijloc de relevare a misterului existenței, dar și a substanței teatrului întemeiat pe  iluzie pare    să fie metafora principală din această montare ce poate căpăta și nuanțe socio-politice (actuala configurație a Uniunii Europene). Falsele imagini ale unor ideologii de carton ascund mentalitățile lumii politice.

Refugiul temporar al celor patru personaje, un loc al urâțeniei în care indivizii sunt exilați, de fapt, în propria lor identitate. Construit pe înalt, cu pereți scrijeliți și cu găuri-ascunzători, adăposturi, cadrul scenografic induce ideea derizoriului în care vechile mituri ajung alegorii ale lumii moderne. Aceste făpturi aduc în atenție echivalența dintre destinul social istoricește determinat și destinul ontologic. Astfel, Meto (Mihai Călin) este o apariție cu largi ecouri, iar primul care ne vine la-ndemână este cel al legendarului “rege-pescar”. Personajul reprezintă ființa aflată în situația de-a se raporta la un larg evantai de adevăruri. Mihai Călin este o prezență plină de aplomb care  sugerează aparteneța la întreaga atmosferă de pe scenă. Pozând într-un (posibil) Fellini, care-și îndrumă actanții printre gaguri, deplin conștient că – în momente cruciale – publicului i se oferă “pâine și circ”, saltă printre replici străfulgerate de priviri scânteietoare și printre vorbe rostite cu dublă adresă, într-o permanentă complicitate cu partenerii de dialog. Un real profit pentru interpretarea rolului Luko îl reprezintă Mihai Constantin (aproape specializat  în partituri de factură slavă – Oblomov), aici, într-un erou frust, (posibil) fost mecanic/șef de gară, obsedat de inadecvare. Ipostazele sale parodice atenționează spectatorul asupra unui univers guvernat de legi absurde (trenul nu oprește niciodată în acea gară, liniile paralele ale șinelor de la calea ferată nu transmit mesaje), jucând cu precizie și umor. Dovedind un acut simţ al realităţii, Felix Alexa deşiră inefabilul feminin focalizând atenţia asupra unui suflet întinat pentru care a trăi echivalează cu a te strecura printre legile naturii ca printre nişte curse nevăzute. Prostituata, pusă în prim-plan de Tania Popa, aduce în atenţie sufletul slav (patetismul) şi absurdul tragic. Singura partitură feminină, Liubka, dezvoltă două direcţii principale: misoginismul (mereu) prezent la  tot pasul (șarjă comică #metoo) şi decăderea, soarta unei “copile a străzii”. Actriţa compune personajul din cantităţi bine dozate de formă abisală (spontaneitatea şi naturaleţea comportamentului), măiestrie muzicală (cântă live) şi stângăcie socială (nu știe să se comporte într-un vagon de tren, își “asumă” multe păcate și se teme îngrozitor de moarte). Își rezervă plăcerea să viseze la acel “frumos al vieții” la care nu a avut niciodată acces, se înconjoară de artificialitate, fardând realitatea, artista strecurându-se abil printre tentațiile vulgarității. De reținut, din acest  spectacol, este o altă biruință actoricească:   cea a lui Richard Bovnoczki, în rolul Doko. Alături de cei trei sălășuiește și Doko făptura care exprimă în clar expresia “fericiți cei cu duhul”, acest obidit al sorții, fost îmblânzitor de urși va  fi singurul care rămâne în scenă până la final. Abulicul personaj (ca și ceilalți, alcoolic declarat) amintește de strania apariție a paznicului din casa de la malul mării din celebra ecranizare hitchcockiană, Rebecca. Într-o expresivă compoziție actoriceastă (treceri rapide de la o ipostază la alta, delirul învecinându-se permanent cu veghea încordată și încăpățânată), Richard Bovnoczki ilustrează talentul bine șlefuit.

În atmosfera cu totul particulară, de un patetism sinuos şi ambiguu, apariția lui Harry mișcă întregul “echipaj”. Magicianul (Numerele de iluzionism pregătite cu: Antonio Magicianul) ivit din vagonul-cutie de iluzionist tulbură  mica lume de la periferie și le devine celor de acolo, încet-încet, suport pentru visuri. Îmbrăcând mai multe identități: magician, guru fantezist, spirit, Harry dirijează această orchestră și-i conduce spre “cântecul de lebădă”/emoționantele monologuri din final. Hâtrul actor Claudiu Bleonț exploatează valenţele expresive ale unui actor bine antrenat în partiturile de esență negativă, dar și cu tușe comice și se impune prin înţelegere şi… lirism (chiar dacă pantofii-sport roșii pot reprezenta o cheie simbolică pentru obârșia/apartenența acestui spirit). Momentul intonării  refrenului din Ode an die Freude pe această “navă” (Lighting design: Felix Alexa, Andrada Chiriac) ce încă mai plutește pe acordurile muzicii beethoveniene/Odă  Bucuriei (à la Elbphilharmonie Hamburg) susține dubla dimensiune iluzie-realitate și polaritatea Est sărac-Vest prosper, sporind efectul iluziei.

Implicațiile estetice, dar și cele de natură filosofică, jocul infinit al iluziei au făcut ca aceste “tablouri vivante” din Orchestra Titanic să devină diamante în cenușă, reale dezbateri de… idei. Ritmul impus de garnitura actoricească de exceție obligă spectatorul să se lase purtat către necunoscut și să realizeze, treptat, intensitatea și profunzimea acestei spirale funeste în  care timpul și spațiul sunt circulare și să descopere noi sensuri.