E prea târziu pentru blândeţea minciunii,
pentru acea nemurire de gheaţă,
Te risipeşti mereu în ploaia aceasta prealeneşă
ascunsă de ceaţă.
E prea târziu să mi te-aşterni peste creştet,
e prea târziu să-mi vorbeşti cu limbile norilor
prin gheţari miluiţi, de o mie de ori
aceeaşi poveste.
Ȋmi şade în braţe bufniţa albă,
un pui înţelept ce-mi încălzeşte
la piept ochii nopţii. Mi-au rămas de iubit
doar căderile apei ce au ridicarea la cer,
doar inimi spălate, doar ele mai pot respira
cu uşurinţa unui răsărit.
…
Mi s-a făcut de trup, de inima ta de călător,
De oftatul acela, de istoria unui timp
Ce-şi ascunde regatul într-un zbor.
(Din volumul “Zborul de duminică”)
