Azi am vrut să scriu o poezie.
Căci voiam cumva să scot din mine-afară
cum te vreau și cât te vreau
și cum ți-am învățat fiecare gest
de-atunci
și cum te simt și cum te văd
Dar vai !
Nu mă ajută cuvintele, și avangardele mă pararesc iar
banalitatea mă prinde de mânecă
Ea râde- cum ai putea tu să scrii poezie?
Cum ai putea tu să potrivești cuvinte,
mai bine decât deja au fost potrivite de alții?
vrei să scrii despre el, hai lasă…
nu cred că te-ai îndrăgostit iar!
vrei să spui că îl iubești, spune!
Uite, te ascult, nu am să râd.
Stai puțin, nu am zis încă nimic. Ascultă,
nu mă pricep la cuvinte, aș vrea să cred că pot,
dar tu, tu ești acela ce le stăpânește
și se joacă cu ele
asa frumos,
și el făcea asta, dar tu o faci mai bine, o faci altfel,
iar pe el parcă nu îl mai recunosc,
De ceva vreme.
Pe tine cred că te-am iubit dintotdeauna,
iar când am aflat am fost surpinsa totuși.
Ea râde..taci! nu vezi că încă-ncerc?
Mă opresc să respir pe malul Dâmboviței
la marginea străzii-gol, acolo unde
Bucureștiul e încă în ceată.
Ea râde…nu înțelege cruntă nefericire a mea
aceea de a mă fi născut femeie- la naiba că niciodată
n-am să pot fi mai mult decât atât
și ochii tăi albaștri (-cel mai ordinar epitet)
vin aici să-mi amintească
ce mult aș vrea să nu mai fiu eu
și să fiu tu.
Azi am vrut să scriu o poezie.
M-am oprit pe malul Dâmboviței, în ceată, în frig,
și mi-am respirat damnarea.
Căci , la naiba, nu prea mai pot acum.
Ea râde, eu te iubesc.
Tu zâmbești, eu mă risipesc
Când te vreau aberant de mult.
Tu respiri poezia, mie îmi scăpa de fiecare data
Delirul,
Ordinea,
Cuvintele…
Ce-i al meu oare ?
Ea râde, isteric acum,
eu te iubesc iar.
