A stat, la limita dintre artist și obiect de artă, zi de zi timp de trei luni, într-un muzeu. Este un manifest viu împotriva ritmului de viață actual și calității îndoielnice ce decurge din acesta.
Filmul documentar The artist is present, realizat de Matthew Akers, proiectat la ZonaD – studio Paradis Serial (în București), o acompaniază pe artista Marina Abramovic, “the grandma of performance art”, în timp ce pregătește propria expoziție, găzduită de MoMA New York, în 2010. În fața ei, la muzeu, nu mai poți sta. Dar te mai poate zgudui filmul.
Marina Abramovic a primit din partea muzeului cinci săli în care să amenajeze o expoziție retrospectivă a carierei sale. Artista este cunoscută ca cea care a dus ceea ce astăzi definim ca “performance” (“arta vie”) la statutul de artă prin manifestațiile sale radicale. De cele mai multe ori acțiunile sale au presupus vătămarea propriului corp, prin tăiere sau lovituri. În câteva rânduri a oferit audienței posibilitatea de a exprima în timp real, pe parcursul reprezentațiilor, sentimentele lor asupra corpului ei.
Astfel, pentru ca întreaga expoziție să nu fie doar o rememorare prin poze, obiecte și elemente multimedia, Marina a decis ca în patru camere să refacă, prin intermediul a 30 de tineri artiști, o parte din cele mai apreciate performance-uri realizate de dânsa, iar în cea de a cincea cameră să creeze ceva nou. Artista s-a expus pe sine în spațiul expoziției și a orarului de funcționare a muzeului, șezând pe un scaun, cu scopul să dăruiască o privire nouă (înțelegătoare) fiecărei persoane care s-ar fi așezat vis-a-vis de ea. Pe parcursul a 3 luni, cât a durat expoziția, a militat împotriva ritmului accelerat de viață și a calității timpului pe care îl petrecem cu cei din jurul nostru.
Pe lângă perspectiva artistei asupra organizării evenimentului, povestea filmului este completată de interviuri cu fostul soț, cu galeristul ei și cunoscuți din cercul ei.
Pentru mine prima întrebare la finalul filmului a fost dacă în cazul ei există vreo delimitare între artă și viața reală? Declicul filmului s-a produs în clipa când masa dintre ea și scaunul publicului a fost retrasă din scenografie. Problema care și-a ridicat-o gardianul muzeului a fost pericolul oricărei tentativă de dăunare din partea vizitatorului asupra „obiectului expus” prin așezarea totală la vedere.
Prin performance-urile realizate de-a lungul timpului, Marina evidențiază necesitatea de a înțelege și a accepta viața așa cum este, de a permite naturii umane de a se manifesta firesc. Modul de a se raporta al gardianului la dânsa mi-a ridicat semne de întrebare asupra veridicității performance-ul. Prin transformarea artistei în piesă de muzeu, face să întâmple întocmai opusul manifestului său. Când se sfârșește acest comportament prin care vrea să zguduie credințele publicului? Se sfârșește vreodată? Câte din manifestări reprezintă doar un act teatral? Răspunsul îl oferă chiar filmul, când unul din apropiații artistei declară „with Marina you never know when she is performing or not. At first, I thought that she is in love with me, but not she is in love with the world”.
Un alt moment cheie al filmului este reprezentat de discuția dintre Marina și un iluzionist și cum acesta din urmă ar putea să fie inclus în tema expoziției. După o discuție ulterioară dintre ea și curatorul său, artista renunță la ideea colaborării. Credibilitatea ei ar fi devenit fragilă din cauza asocierii dintre manifestul său și iluzionism, care se bazează pe abilitatea magicianului și cât de bine manipulează atenția publicului. Conexiunile de acest tip ar putea fi periculoase pentru expoziție, ba chiar mai mult pentru întreaga sa cariera, din cauza creării unei asocierii că totul a fost și este doar o iluzie.
Cine-spectatorul mai află și ce momente din viața personală au marcat-o în trecut și care se manifestă în prezent. Nevoia Marinei de a se îngriji de ceilalți, după cum menționează însăși de trei ori, provine din copilărie, când a fost privată de afecțiune părintească, iar singura sursă de „căldură” a fost bunica. Căsnicia de peste 20 de ani care s-a finalizat cu divorț de soțul care i-a fost partener în privat, cât și în viața scenică însoțind-o în toate reprezentațiile ei.
Cunoscută ca o extremistă pentru modul de a comunica ideile sale, filmul arată, totodată, determinarea artistei de a merge până la capăt în ciuda problemelor de sănătate create de vârsta de peste 63 de ani. Actul Marinei Abramovic de a-l privi pe cel din față sa în mod autentic și de a empatiza cu acesta, cunoaște climaxul când persoane din public au fost cenzurate și evacuate, pentru faptul că și-au pregătit întâlnirea. În film au fost prezentate două astfel de cazuri, un bărbat s-a prezentat cu fața acoperită de un tablou și a cărui costumația amintea de Starwars și o fată, la rândul ei performance-artist, care s-a dezbrăcat înainte de a se așeza, dorind în acest fel să fie sinceră și vulnerabilă precum gestul „grandma performance-ului”. Aspectele ce țin de acțiunea corpului omenesc și mișcările sale magnetizează mai mult decât oricare artă care implică puterea critică a minții. Pentru că în fața acestor acte spectaculoase ale vieții Marina a adoptat o poziție pasivă, acuratețea performance-lui său devine discutabilă. Replica din partea autorităților muzeului la gestul fetei este concludent „lady,have some decency in this museum”.
Chiar dacă artista spune explicit că nu vrea să cadă în prăpastia falsului și a consumului, pelicula devine o încununare, întocmai, a acestui fapt. Un alt moment grăitor al popularizării sale ca performance-artist are loc după divorț când în reprezentările sale sunt incluse din ce în ce mai multe elemente de teatralitate, de la haine, la loc de realizare, actorii implicați, adică mai mult marketing.
Dincolo de prezentarea evenimentelor marcante din cariera, poate cel mai important aspect al filmului, care seamănă îndoială asupra sincerității actului artistic, este responsabilitatea etică. Deși artista spune explicit că vrea să evite creare unei atitudine superflue și comerciale asupra artei sale, se contrazice ulterior dând de înțeles într-un mod ambiguu și ironic, că această expunere este un ultim pas spre atemporalizarea întregii sale muncii. În apogeul vieții profesionale, filmul o prezintă pe Marina ca o vedetă de talia lui Lady Gaga, subliniind influența primei asupra performance art în general.
Notă: O parte din ideile acestui articol au fost clarificate și dezvoltate în cadrul workshopului Critical Endeavour, organizat de eXplore dance festival în perioada 2-28 septembrie, unde invitat special a fost Igor Dobricic. În conturare finală a celor prezentate au fost de ajutor și discuțiile avute cu Natalia Negru.
