Foșnesc iar frunze legănate,
Culori pe ziduri se preling,
De doruri, inimi invadate,
Fragil, de-abia se mai ating.
Pe umeri verdele de ieri
Respiră resturi de verbină,
Noi, pumni de jar la mal de seri,
Tot însetați, în veac de tină,
Ca la-nceput de infinit
Cu ochii, temple de gențiană,
Stupuri de rai nepovestit,
Sub cerul nunților de taină.
În adierea timpurie
A rochiei toamnei princiare,
Cocorii dăruiți doar mie
Se zbat în piept plini de ardoare.
Miroase-a vis, mere de jad
Și a iubire ne-ntinată
De vrăjmășia vreunui fard
Din era zodiei desfrânată.
Ne-am învățat pe dinafară
Înțelegând câte puțin
Că lumea-i doar o autogară
Cu pasageri plin de pelin.
Iubirea ține loc de pâine,
Iar timpul curge înflorit
În toamna zilelor de mâine
Când ești de dragoste robit.
