Știi dorul ce-animă pasul zorit
străbătând în negura serii cvartalu-adormit,
când umbra-și răsfiră conturul hilar
în lumina difuză de vechi felinar,
cernută prin ochiul de sticlă afumat și neclar,
când draga ta casă, după colț o zărești,
cu poarta crăpată și lumini la ferești,
cu obrazul de mamă pe prispă adormit
așteptându-ți sărutul pe frunte lipit.
Știi ultimul drum ce-l străbați,
când noaptea pe uliți se lasă,
că-i drumul ce sufletu-l poartă,
pe fiu să-l aducă acasă.
