Amice, mi-e seară târzie-n albastru,
Troiene de dor m-au nins pe cărări
Și lacrimi au curs ades în mirări,
Schimbându-mi speranțele pe un piastru.
Plecat-am în dor precum un sihastru,
Când gheare de foc născut-au dureri.
E seară târzie și ceață prin veri.
Lumini se desprind uneori din litanii
Și-mi joacă în hore amintiri peste noapte,
Sărutul maicuții simțindu-l aproape
De tâmple, și-n versuri îmi scutur castanii
De zâmbet, de-alean, departe, prin anii
Când toamne de basm pictau mere coapte
Iar noi dănțuiam voioși peste poate.
E seară târzie, amice,-n povară
Și rimele-și prind nerostul tăcut.
Departe sub nuci îngheață-un trecut
În care-am iubit si-am visat primăvară.
Eram doar copii prinzând în chitară
Curcubeu de idei într-un cânt absolut.
Inocenți străbăteam al magiei ținut.
Cu cerbii vrăjiți am fugit prin poveste
Departe de lacrima lumii, de foc,
Când codrii miraj au pictat în mijloc
De veri cu cireșe-n urechi, iar pe creste
Albastru curgea prin poeme celeste,
Când râuri legau printre basme un joc,
Țintindu-i în dor copilăriei un loc.
Azi sunt peregrin peste lumi despletite
Și-mi caut prea liniștea gândului – zbor.
Mi-e seară, amice; refrene cobor
Cu alte nuanțe pe margini tivite.
În cercul tăcerii mai ard răzvrătite
Voința și forța, legate de-un dor,
Prin karme ce-și cer tălmăcirile lor.
