Poezie

Ţi-am spus adio vară, Cu pletele în vânt şi lacrimi pe obraz, Ţi-am spus adio vară, Cu palme ude, căzute pe pervaz. Ţi-am spus adio vară, Cu amintiri de briză printre gene, Ţi-am spus adio 

Bat cuie cât pe muchii, cât pe lângă, am unghii violet și răni pe mâini și uneori mă doare partea stângă cu drept asupra bietei melei pâini bat cuie ruginite-n gardul putred al unui timp 

Se poartă iar privirea languroasă, zâmbetul larg, perfect şi trupul fin, tocul înalt şi rochia vaporoasă, conturul gândurilor cu puţin sclipici sau fard, povestea mai subţire în partea unde râd numai vâltori, licori ameţitoare în 

Du-mă dor departe tare pe un țărm întins de mare, du-mă de vei vrea apoi într-un sat cu uliți mici, cu flori multe și urzici și spre seară du-mă iară, prin grădini cu limpezimi, și-apoi 

Suntem ceea ce alegem să trăim Și asta prin pașii noștri oglindim Că vor fi urme ce au apăsat cu putere Sau doar au atins fără a lasa durere. O amintire care se cere retrăită 

Trăiesc în propriul strop de ploaie și mă izbesc violent de pământul anost. Ca un flux mă-ntind spre el și mușc lacom din savoarea-i. Nu-l pot hrăni, așa că stau la suprafață privind ceilalți stropi 

Am întins mâna să ating cerul şi am provocat o avalanşă de de-ceuri . Răspunsurile le-am primit atunci când cerul s-a spart în mii de bucăţi şi una mi-a lovit creştetul. Aşa , să-mi fie 

În anotimpuri, fără a vorbi de flori, de cer sau de păsări, este ca şi cum ai pornit spre răsărit, fără a privi la soare, sau fără a privi şi mirosi o floare sau să 

Îți mulțumesc, Ardeal, că m-ai primit, Când am venit din dulcele-mi ținut, Până să vin, în cărți te-am întâlnit Și doar prin ele, eu te-am cunoscut. Din toți acei ce te-au cântat vreodat Și-au scris 

Ai plâns atunci când ai râs cu ale tale petale, ca o floare, Într-o pură dimineaţă cu rouă de migdale şi cu soare, Cu freamătul dragii mele de din vale, cu miros de cuişoare. Ţi-am 

Spune-mi că mă iubeşti şi că îţi pasă dacă pe nori sau printre rugi păşesc, dacă mi-e haina zilei călduroasă sau peticită… Fă-mă să zâmbesc, să nu-mi mai tremur frunzele de teamă în lăstărişul dintre 

Poate că mâine va ploua din nou cu stele Și buzele vor știi să cânte șoapte De câte ori ai vrea să-mi prinzi iar mâna? De câte ori să-ți cadă ploapele în noapte? Nu știu 

Am obosit şi-aş vrea s-adorm, Pe umărul ce pletele-ţi adapă Şi să-ţi pictez pe sâni, cuneiform, A trupului, umilă-mi pleoapă. Am obosit şi-aş vrea să-ţi spun, Când te întorci, târziu, pe-acasă, Să te aşezi cu 

Rămâi cu mine şi aratã-mi lumea Cea necuprinsã-n cărţi şi în atlase O lume plină de lumini şi umbre De chipuri reci, ori calde şi frumoase. Rãmâi cu mine şi trage-apoi zăvorul Ca vântul care 

Şi dacă-i toamnă prea-curată, Ca un potop de frunze-n vînt, Să ne-amintim c-am fost odată Şi ne-am iubit pe-acest pămînt. E spaţiul fără de salvare, Poţi doar orbecăi-n deşert, Nu mai e timp de vreo-ntrebare,