Cea fără nume

M-am născut dintr-o sămânță, pe un câmp pustiu
Nu am un nume şi nici poveste rarã
Sunt galbenă la față iar trupu-i pământiu
Urâtă sunt, de nu mă secerară.

Stau singură şi-aştept al toamnei zâmbet
Privesc atent la vrăbii şi la ciori
Cum se feresc de-al ploii tunet
Dar tot ce eu aud, e sunet de viori.

Şi luna-mi pare o crăiasă albã
Cu rochie de stele argintii
Cu Carul Mic la gâtul ei ca salbă
Luceafărul, un prinț ce nu-l voi şti!

Căci sunt uitată şi nu mă ştie nimeni
Nu am nici spini şi nici culori ce ies de sub penel
Nu am nici rochie, doar voal din buruieni
Oi fi aleasă oare? Dar dacă mă înșel?

Cum pot fi tristă? Dar veselă de ce să fiu?
Nu ştiu cum să mai fiu…priveşte-mă atent şi rogu-mi, spune:
Ce oare pot fi eu când sufletul mi-e viu
Dar trupul îmi apune?
Cum să privesc spre soarele din zi
Când chipul stã plecat spre veșnica uitare?
Cum sa zâmbesc când totu’ e pustiu?
Cum să privesc în sus, când totul e visare?

Un strop îmi udă faţa şi simt o briză-ușoară
Mă leagănă încet, mă duce către soare
Simt cum o rază caldă mă-nfăşoară
Apoi aud o voce ce mă cheamă: “Floare!”