Trăiesc în propriul strop de ploaie și mă izbesc violent de pământul anost.
Ca un flux mă-ntind spre el și mușc lacom din savoarea-i.
Nu-l pot hrăni, așa că stau la suprafață privind ceilalți stropi
Cum își oferă ultima lucire pentru a-l readuce la viață.
Privesc în jur, gălăgie.
Mă ascund sub umbra frunzei care tocmai a căzut.
Mă ocrotește, cu toate că nu merit
Și mă roagă suav ”Contopește-te!” ”Oferă-i vitalitatea ta!”
Dar ignoranța mea n-a răsunat niciodată mai puternic.
O aud vag acum. A încetat să mai vorbească. Ploaia s-a oprit.
Sunt un laș.
Am rămas singur pentru că toți și-au consumat sacrificiul
Iar mie mi-a rămas regretul.
Sunt egoist.
Și acum realizez că n-a existat niciodată frunza ocrotitoare.
Doar suflul ei încleștat în mine.
Pentru că mereu vei simți spiritul acutizat de ambiguitatea materialului.
Sunt în stropul meu de ploaie.
Și-am pierdut lupta cu destinul.
