Puteți susține WebCultura, cu ce sumă doriți, prin intermediul butonului PayPal de mai jos. Mulțumim!
Trăiesc în propriul strop de ploaie și mă izbesc violent de pământul anost.
Ca un flux mă-ntind spre el și mușc lacom din savoarea-i.
Nu-l pot hrăni, așa că stau la suprafață privind ceilalți stropi
Cum își oferă ultima lucire pentru a-l readuce la viață.
Privesc în jur, gălăgie.
Mă ascund sub umbra frunzei care tocmai a căzut.
Mă ocrotește, cu toate că nu merit
Și mă roagă suav ”Contopește-te!” ”Oferă-i vitalitatea ta!”
Dar ignoranța mea n-a răsunat niciodată mai puternic.
O aud vag acum. A încetat să mai vorbească. Ploaia s-a oprit.
Sunt un laș.
Am rămas singur pentru că toți și-au consumat sacrificiul
Iar mie mi-a rămas regretul.
Sunt egoist.
Și acum realizez că n-a existat niciodată frunza ocrotitoare.
Doar suflul ei încleștat în mine.
Pentru că mereu vei simți spiritul acutizat de ambiguitatea materialului.
Sunt în stropul meu de ploaie.
Și-am pierdut lupta cu destinul.
