În anotimpuri,
fără a vorbi de flori,
de cer sau de păsări,
este ca şi cum ai pornit
spre răsărit,
fără a privi la soare,
sau fără a privi şi mirosi o floare
sau să nu scrutezi azurul cel mare
sau să nu te bucuri de venirea lor ─
a păsărilor,
să te faci că nu auzi cucul cântând
şi „V”-ul păsărilor călătorind.
În anotimpuri,
fără a desena ceva
o floare, o zare, o mare
este ca şi cum nu ai fost niciodată copil.
Să stai pe plajă cu inima goală
să n-o desenezi în nisip
imaginânduţi-o în fel şi chip
sau să nu-ţi faci cercuri pe obraz
în culori de soare, oranj
să nu urci la munte-o potecuţă
desenând apoi o căsuţă…
este ca şi cum nu ai deschis o uşă,
a verii, culoare jucăuşă.
În anotimpuri
fără a prinde din zbor
o frunză căzută-n pridvor
este ca şi cum nu ai ştiut
de la început
că timpul trece în culori,
că toamna desenează nori,
că soarele e mai domol,
cocorii îşi caută zbor spre casele lor,
vacanţele se vor sfârşi
copii şi adulţi ─ cu toţii vor şti,
culorile toamnei a iubi.
În anotimpuri
fără a inocula culoarea de nea
pe coala hârtiei, albă şi ea
este ca şi cum nu ai îngeţat pe derdeluş
la săniuş
sau este ca şi cum moşul nu a venit,
pe nimeni nu a păcălit,
este ca şi cum nu ai şti
că anul s-o sfârşi.
Desenează-mi în culori
cele patru zări!
