Îți mulțumesc, Ardeal, că m-ai primit,
Când am venit din dulcele-mi ținut,
Până să vin, în cărți te-am întâlnit
Și doar prin ele, eu te-am cunoscut.
Din toți acei ce te-au cântat vreodat
Și-au scris cu drag de plaiul strămoșesc,
Mă tot chema Coșbuc neîncetat
Să-i țin țărâna-n palme, s-o iubesc.
Rebreanu mi-a tot scris de-al tău pământ,
Să vin aici ca lupta s-o-nțeleg
Și viața dată pentru tot ce-i sfânt
Cu-ale ei multe jertfe, s-o dezleg.
Mai sunt Ioni și-ogoarele mai sunt
Și fete încă sunt prin satul lui,
Dar sunt puțini, se duc pe rând, pe rând,
Cu toții se dau robi străinului.
Și nu mai este “Moara cu noroc”,
Nici Ana și nici Ghiță nu mai vin,
Doar sămădăi ce lumea o întorc
Spre iad, din habitatul ei divin.
Știi, Slavici, nici o moară nu mai e,
Nici grâul nu mai crește sus pe deal,
Se-ndreaptă către moarte satele
Și plânge ne-ncetat al tău Ardeal.
Eu știu acum, din gura cea de rai,
Arghezi, care bocet m-a durut.
Din cartea ta cu “Flori de mucigai”,
Unghia îngerească mi-a crescut
Și îngerul mi-a spus să vin curând,
Pe tencuiala veche să rescriu,
Apostol re-nvierii prin cuvânt
Pân la sfârșit, Ardealului, să-i fiu.
