Tu,
fată frumoasă cu suflet de pelin,
ai ars sufletul în mine,
şi mi-ai pustiit munţii de mioare.
Mi-ai încarunţit pădurile.
Iar luna, ai facut-o să urle,
ca inaintea ei
lupul să pară un mieluşel.
Tu,
mi-ai secat izvoarele,
umplându-mi văile cu dor.
Un dor de aproape,
un dor de drum,
un dor de ducă.
Un dor de…
fată frumoasă.
De a împleti umbre,
pentru ca tălpi să calce
aceeaşi urmă,
aceeaşi parte de zi,
şi mâini să frământe,
să strângă,
să dezmierde,
aceeaşi parte de noapte.
Şi în poala sufletului
în loc de mătănii
mi-ai lăsat jarul,
să ardă ochii
şi să ardă buze.
Că doar atât a mai rămas viu…
(…pelinul din suflet…)
