Și orice creangă goală ce-a rămas,
Când frunzele-au căzut pe jos, uscate,
Pe crâncena secundă cât un ceas,
A plâns amarnic, de singurătate.
La fel și omul singur pe pământ
E-un plânset jalnic, fără mărginire,
Prea lesne-i simți tristețea din cuvânt
Și bezna cea adâncă din privire.
El își închide visul fără rost
La porți atârnă lacătele grele,
Nu va mai fi nimic precum a fost,
E prea târziu și vremurile-s rele.
Nu se aud nici hohote cum ies,
Nici un suspin urechea n-o ajunge.
Se plânge mult, se plânge tot mai des
Și lacrima tăcerii greu străpunge.
