Ne jucăm cu cifrele… Numărăm stelele în toată splendoarea lor, așa cum stau ele suspendate pe ochiul universului. Numărăm visele și le lipim tainic de inimă… Un gând cu zâmbete înflorite la colțul sufletului și două perechi de ochi ce tânjesc imaginea unui mâine. Imaginea unui anotimp al merelor coapte în care curcubeul dansează cu soarele…
Este încă ploaie… Plouă încet, mocănesc peste cale. Zilele se adâncesc în neguri sălbatice în care durerea își infinge colții obraznici. Plouă încet și macină credința unui a fi într-o speranță. Lacrimi se aliniază neputincioase pe notele cadențate ale ploii, ca într-un dans înfrigurat cu noaptea…
La început a fost examinarea… Ne-au rânjit din imagini furtuni descălecate pe tîmplele timpului. Ochii Petrei mă priveau calzi, chemând parcă din lumi nevăzute bucuria unui vis dorit a împleti universul în lumini și bucurii statornice, agățate oriunde pe bolta de speranțe ale copilăriei. Ce luptă crâncenă începuse a mușca din inocența unui vlăstar, în timp ce neputința mea de a scoate un cuvânt se accentua. Mi-au rămas doar lacrimile pe care încercam să le ascund după colțurile gândurilor. Mi-am forțat zâmbetul să își întindă aripile și să ne învăluie intr-un mantou al speranței… Speranța care păstrează puterea voinței. Voința de a continua drumul către destinație. Voința de a fi, de a cunoaște, de a trăi.
Petra închide ochii… A obosit între alergările de gânduri ce o frământau. Peste cei doar 7 ani, viața mâzgălea linii neprecise între puncte de durere. Metastaze rânjeau pline de ură și surpau teritorii. Somnul se împletea cadențat cu vise vorbite în care zâmbetul reușea uneori să învingă geana ploii. Plouă cadențat peste zi, iar noi ne afundăm tot mai mult în negura unui necunoscut.
În timp ce numărăm iar visele și le agățăm de suflet, seara ne aduce o liniște grea peste gânduri. Ochii Petrei strălucesc ca într-un joc ciudat cu focul stelar. Îmi spune printre picături de somn, că este bucuroasă. Cerul și-a deschis poarta, călătoria începe curând. Are deja emoții. Pe o geană de cuvânt stau îngerii purtând coronițe ca de curcubeu. Este așa de minunat! Si în timp ce șiroaie năvalnice de lacrimi mă cotropesc involuntar, Petra îmi zâmbește într-un clișeu închistat pentru eternitate iar somnul îi aduce marea descătușare. Drum lin, copil blând, către destinația finală. Nu mai înțeleg cum se oglindește karma și toată credința. Nu mai prind firul adevărului absolut. Mă pierd în întrebări absurde, dar sper într-un mâine luminos acolo printre îngeri pentru copilul care a fost dorit de curcubeul infinitului.
Viața continuă să își petreacă nuntașii către marea cununie universală, în timp ce moartea își întinde ghearele necruțătoare ca un uliu pornit în vânarea fericirii. Tacerea stă de veghe pe cale, în timp ce destinația poate fi într-un oriunde. Atingerea Paradisului se joacă pe zâmbete și lacrimi în înțelesurile noastre.
