E hilar cum mă întorc mereu în acelaşi loc. Aerul de aici e plin de atât de multe regrete încât abia pot respira, iar greutatea cuvintelor nespuse apasă atât de tare încât îmi striveşte pieptul.
Cum poţi întoarce timpul? O melodie şi o poză sunt de ajuns. Şi te trezeşti târât prin noroiul amintirilor, până în faţa uşii templului, doar pentru a te arunca pe fereastra anilor trecuţi. Păşeşti cu teamă pe podeaua învechită ca nu cumva să striveşti vreo trăire şi ştergi cu grijă rama prăfuită de priviri de jad.
Nu mai are niciun rost. Ştiu. Ni s-a schimbat atât de mult sufletul încât ar fi imposibil să ne mai recunoaştem. Dar cuvintele astea se voiau eliberate, tu ştii cel mai bine cum se simte. Nu le poţi ignora la nesfârşit, mai ales când îţi lasă cicatrici pe piele. Mi-e teamă că le-am dat frâu liber şi nu o să rezulte nimic bun… Ca de fiecare dată, de altfel.
Ochii mei nu vor nimic. Doar mâinile mai strigă câteodată după tine. Şi inima tânjeşte după apusuri de august, când totul era doar calm. Acum e un altfel de calm, mai matur.
Îmi pare rău pentru orice furtună am stârnit sau poate nu mai stă în puterea mea să fac asta. Marea ta e liniştită acum, am aflat. Nu pot decât să mă bucur, sincer..
Ghici ce?! Au trecut 6 ani. Şi vreo 3 de când nu am mai scris un cuvânt… Cum îţi ceri iertare când e prea târziu?
