Puteți susține WebCultura, cu ce sumă doriți, prin intermediul butonului PayPal de mai jos. Mulțumim!
Cu siguranță, ți s-a întâmplat măcar o dată- iar dacă nu, îți doresc să ți se întâmple-, să dai de vreun om care să-i fie drag sufletului tău, fără să aibă înrădăcinat niciun antecedent vizual sau virtual, în ceea ce te privește. Pur și simplu, l-ai văzut, ochii tăi l-au privit stingher- desigur, pentru a nu da dovadă de prea mult interes pentru persoana sa-, apoi ai schimbat vreo două vorbe cu el, neștiind când și cu ce scop.
Ei, da, lucrurile astea se întâmplă adesea în tren, în autobuz; în genere, în mijloacele de transport în comun. Inițial, ești tentat să contracarezi orice gest binevoitor al cuiva, pe motiv că abia aștepți s-ajungi la destinație, neavând timp de pălăvrăgeală. Da’ tipu’ de lângă tine dispune de-atâta blândețe în privire, încât nu poți să nu lași la o parte rigurozitatea cu care te-ai obișnuit să pendulezi, când călătorești. Și-așa cum nici nu ți-ai fi închipuit vreodată c-o vei face, începi și-ți argumentezi călătoria, spunându-i omului că n-ai decât câteva zeci de lei la tine și că ți-ar fi de folos câteva în plus. Îi zici toate astea, nu de parcă i-ai cere bani- așa cum, probabil, te-am făcut să crezi-, ci de parcă l-ai cunoaște de câțiva ani buni și-ai putea să i te plângi.
Omu’ te-ascultă, te-ntreabă, îți împărtășește gândurile, după care prinde un curaj nebănuit, la fel ca cel de mai înainte, când el materializase incipitul conversației voastre. Și ce crezi? În doar câteva minute, îi cunoști deja o parte din tabieturi, ești familiarizat cu ceea ce-nseamnă viața lui de student- căci, de obicei, studenții sunt campioni la călătorii-, poți deja să-i zici ce te-a adus în strea aia de “lasă-mă, să te las”, în care te-a găsit, când ai ales să-i fii tovarăș de călătorie. Da, i te destăinui acelui străin într-un mod în care, probabil, n-ai face-o nici cu prietena care te-așteaptă nerăbdătoare, în vreo gară sau stație de autobuz.
Pălăvrăgiți până ce ochii tăi râd, asemeni ploii de mai, ce stă să vină și pe care tu o așteptai de câtva timp. Așteptând-o, te-ai trezit cu un străin ce-ți dă verde la povești… povești ce devin visare, căci deja ai ațipit. Nu pentru că te-ar fi plictisit ceea ce el îți relatase, ori pentru că n-ai fi avut chef de vorbă, ci pentru că ai râs atât de mult cu tipul, încât pleoapele ți s-au topit. Și uite-așa te-ai trezit cu capul pe umărul său, ca-n filmele alea siropoase la care plângeau tipele din gașca ta, de nu le mai puteai opri nici cu cea mai excentrică pereche de pantofi.
Și-au mai trecut așa câteva minute, ce păreau a fi fost câteva ore, în care sufletul tău îl îndrăgea din ce în ce mai mult pe călător, făcându-te să-i îmbrățișezi cu drag privirea, inima, vorbele, căldura din glas. Rigurozitatea inițială se transformase deja în plăcere, într-o stare de bine, pe care ți-o însușeai, fără a-ți reproșa că o parte din viața ta era pusă pe tavă, în fața unui străin.
Când totul părea să se îndrepte spre o cunoaștere mai amplă, în ceea ce vă privește, cobori… ultima stație, ultimul gând, ultima privire. Amicul tău te conduce vreo doi pași, spunându-ți un scurt și plăcut „Ai grijă de tine!”, pe care tu-l întipărești instant în inima ta, având sentimentul ăla de „nuplecabilitate”- ca-n reclamele de la semințe, if you know what I mean-. Apoi pleacă… Zâmbetul tău rămâne același vreo jumătate de oră, până când realizezi că nici măcar nu-i știi numele tipului și că, probabil, nu-l vei mai revedea vreodată, decât poate prin cine știe ce manervră a destinului.
Așa e și în viață; fericirea vine, poposește cât un bilet de tren, respectiv de-autobuz, apoi coboară la prima stație, iar tu rămâi cu deja-vu-ul în minte, până când te trezești la realitate; aceea că fericirea n-are nume. Sau, mai bine zis: are, dar a uitat să ți-l spună.
