De o bucată bună de vreme blocul nostru
este în întuneric.
A căzut lumina.
Un bloc fără lumină parcă nu are ochi,
parcă nu are mîini şi picioare.
E complet neajutorat.
Ieri seară a trecut pe la mine un prieten.
Citeam ceva la o lumînare.
Venise cu un buchet de flori.
El este un tip atehnic. Nu este nici umanist
şi nu se ocupă nici cu ştiinţele exacte.
Are o meserie incertă, bizară, este un fel de
căutător de comori, bate munţii şi dealurile
fără însă vreun folos. În afara cîtorva monezi,
nu a reuşit să găsească ceva mai substanţial
în vreo douăzeci de ani de activitate.
“Un bloc fără lumină e ca o pasăre chioară,
care zboară cu greu”, a zis el.
“Ce-i asta?, l-am întrebat. Bine că nu eşti poet.
E cea mai tîmpită metaforă pe care am întîlnit-o
în viaţă. Cum poţi să compari un bloc cu o
pasăre?! Şi pe urmă, o pasăre chioară?!…
Care zboară cu greu?!…”
A recunoscut că nu era cea mai fericită
figură de stil, apoi am schimbat nişte subiecte
absolut neinteresante, după care am ajuns,
inevitabil, la lumină.
“Dar nu puteţi să reclamaţi?”, mă întrebă el.
“Unde să reclamăm?, i-am răspuns. Pînă acum
nu s-a înfiinţat vreun departament care să se ocupe
de căderile atît de masive de lumină din blocuri”
“Se văd nişte luminiţe…”, observă el privind pe geam.
“Sînt luminile lumînărilor şi ale lanternelor.
Unii locatari, puţini, ce-i drept, folosesc lanterne cu
baterii ca să se poată descurca prin imobile”,
l-am lămurit.
I-am spus că toată lumea aşteaptă să vadă ce se va
întîmpla mai departe.
Oricum, viaţa blocului fusese sever afectată.
Oamenii slăbiseră, căpătaseră o paloare alb-gălbuie,
pe copii îi maturizase brusc sinistrul, nu se mai
jucau ca înainte, luaseră aspect bătrînicios.
Grădiniţele de flori şi legume din jurul parterului
fuseseră neglijate, ritmul însuşi al vieţii se încetinise
drastic, ca funcţiile unui organism bolnav.
“S-a înfiinţat o comisie mixtă, de specialişti români
şi străini, care să cerceteze cazul din aproape
şi să găsească o soluţie, am ţinut să-l înştiinţez
pe prietenul meu. Aici nu e vorba de schimbat
un bec, defecţiunea este majoră şi extrem de extinsă.
Aici nu-i de glumă. Săptămîna viitoare aşteptăm comisia.
Speranţele sînt uriaşe. Toată lumea freamătă.
Contribuie toţi locatarii, toate scările.
Avem covor roşu, se prepară bucate. Un steag,
să vedem de unde dracu’ luăm…”
“Ce steag?!”, întrebă prietenul mirat.
“Cum, ce steag?! Un steag, un drapel al blocului,
un însemn al identităţii lui. Nu te poţi prezenta
în faţa unei asemenea comisii fără un însemn
din acesta, heraldic, dar mai bine spus administrativ,
al blocului. E firesc…”
“Mă gîndeam că poate merge şi fără steag…”,
bîigui prietenul.
“Nooo, nici vorbă! În mare parte, de acest steag
depinde aprinderea luminii, refacerea legăturilor electrice,
în privinţa asta e de acord întreg blocul, în unanimitate.
Nici nu se discută…”
Mai convins, mai neconvins, după de a băut o cafea
şi a mîncat o dulceaţă, prietenul meu m-a îmbrăţişat
şi a plecat, iar eu am rămas să citesc în continuare
la lumina lumînării.
Oricum, rezervele de lumînări din apartamente
cresc din zi în zi, căci nimeni nu ştie cu certitudine
dacă şi cînd se va remedia defecţiunea.
(din volumul “Duminica poemului mut”)