Eu te pândesc de-acolo
din vise destrămate
în pânza de păianjen
am stele încurcate
dar prăfuite clipe
atârnă-n țesătura
din care țipă rana
și-mi sângerează gura
pe clopotul vestirii
stau la odihnă îngeri
ce iscodesc pământul
și duc în ceruri plângeri
prin fața casei mele
se tot perindă umbre
cu pelerine negre
și chipurile sumbre
și nu găsesc cuțitul
de-argint, să rup blestemul
să le înnec în râul
din care-mi bea poemul
născându-le lumină
cuvântul să mi-l mântui
să nu mai bântui moartea
ci liniștea s-o bântui
