Cenaclul

Suflete cu dor de ducă, Nu-mi lasă viața să curgă, Când la deal, când mai la vale, Ca un om ce n-are stare. Suflete ce porti lumină, Ia-mi tristeţea, mi-o alină, Las-o într-un câmp cu 

Murim un pic cu fiecare, Cel ce-a plecat voit, sau l-antâmplare, Şi ne rămâne dor, amar şi întristare, Şi gândul ca-ntr-o zi, s-avem aceeaşi cale. Murim un pic prin fiecare, Cei părăsiţi şi goi, vărsând 

protestez împotriva absenţelor! împotriva genunchilor de ceară ce ne cresc zilnic în timp ce ne prelingem alene, parşivi unii printre ceilalţi, amestecaţi, primitivi, măcinaţi uscat la moara gândurilor despre roza trecută a muririi şi-a vânturilor 

Sclipesc în frunze năluciri de ducă Şi prin copaci dorm vînturi de nevoi, Pe mine iar un dor ciudat m-apucă, Şi mă gîndesc subit la amîndoi. În miezul toamnei scîrţîie o roată Şi boii trag 

Azi, iată, ne-au călcat pe suflete barbar Cu grei și noroioși bocanci de turnători, Nu ne-au lăsat uitați în zarcă iar, Dar ne-au chemat ca să murim de mii de ori… Și ne-am luat pe 

E înc-o toamnă gata de plecare Stoluri gălăgioase trec spre sud ducând pe aripi umbre de schimbare prin ceţuri albe. Parcă te aud venind pe ţărmul dinspre rătăcire cu paşi mărunţi, trudiţi şi apăsaţi. Scutur 

Ajută-mi Doamne să îl uit, ia-mi toate amintirile cu noi îmbrățişați, Tu fă ce ştii, (nu mai avem un cuib), poate le înțelegi rostirile şi vă vorbiți ca-ntre bărbați. Şi n-aveam alte odăițe, ne viețuiau 

Cea mai frumoasă dintre toate este copilăria! zice adolescentul. El, se mai trezeşte încă printre jucării, Şi mai visează la zmeii hazlii. Cea mai frumoasă dintre toate este adolescenţa! zice tânărul. El este încă nostalgic, 

Femeie de lut cu chipul primăverii pe buze, Demonă cu tandre glasuri înfipte violent, Zi clară cu adieri trecute-n unghiuri obtuze, Noapte senină cu stele tresărind greoi, atent, Mi te-ai arătat în beţia de contururi 

De data acesta nu te-oi mai lăsa să pleci Te voi arunca în flăcări ce vor arde-n veci Te voi răstigni la cer, te-oi cutremura Până ce-mi vei cere de tine-a mă-ndura. De data aceasta 

în sufletele tuturor stau scrise veacurile, cu răni neatinse de nimeni. inimile noastre aşteptânde, umblate-n lung şi-n lat de prea multă lume ostenită, adăpostesc glasurile lor: timpul nu uită! el trece doar... în cea mai 

Atunci când zările amar pictează norii, Cu triste lacrimi gri de ploaie scurtă, Tu treci păşind prin gândurile florii Ce zace sub fereastra dintr-o iurtă. Trec nori vâslind agale cãtre răsărit, Cand mi te vad 

Unde-i, toamnă, vara ta, ziua cu miros de nucă, unde –s strugurii de vin, unde-i dorul tău de ducă? să m-așez în pragul serii descântat de înfrunzire și să-mi fie dorul iar punte spre copilărie. 

Între ultima oră din noapte și întâia oră din zi, voi lepăda cămașa trecutului și voi muri. Și, cine știe, poate că spre dimineață, mă voi trezi într-o altă viață... cu o nouă cămașă, un