Cenaclul

Peste zări, pe drumurile oarbe Înspre mine tot încerci să vii Dar tăcută umbra ta mă soarbe Și mă pierde vântul prin câmpii, Îmi așterni covoarele stelate Și-mi aprinzi luceferi în priviri Din viori de 

Mai știi tu când mi-ai dat cheia să intru în atriul drept și să las bucăți din mine pentru a-ți fi ție bine?

Îngheţu-mi mușcă din oase, iar pielea mi-e tot mai străină. M-am smuls din fericire şi-am creat fantome-n nimicnicie, am dansat in ploaie desculţă, iar acum, cu haine murdare si plânsă, respir o toamnă de-agonie și-aștept 

Îmi înalț cerul până Departe, Până când atinge Stelele tale În veșnicie înglobate... Și clintesc în mine uitatele Timpuri de niciodată Pe care ți le-am Dăruit ca prin vis, Într-o noapte cu Lună mușcată... Ne 

Mi-ai spus să nu mă mai hrănesc cu ţigări şi m-am înfometat. Mi-ai spus să nu mă mai alimentez cu ceai şi am rămas fără combustibil. Mi-ai spus să nu mai vorbesc cu stelele şi 

Tu, fată frumoasă cu suflet de pelin, ai ars sufletul în mine, şi mi-ai pustiit munţii de mioare. Mi-ai încarunţit pădurile. Iar luna, ai facut-o să urle, ca inaintea ei lupul să pară un mieluşel. 

Multe necazuri adunat-a Tăria vremurilor sure Și plânge fără de oprire jelind prin anticele turle, Îneacă frunze-nsângerate de biciul vântului tubat, Cântă prohodul unui soare ce s-a lăsat a fi uitat... E sfâșiată pe-ndelete cu 

De o bucată bună de vreme blocul nostru este în întuneric. A căzut lumina. Un bloc fără lumină parcă nu are ochi, parcă nu are mîini şi picioare. E complet neajutorat. Ieri seară a trecut 

Adesea cam uit ce simplu-i misterul: de pe pamant cel mai frumos de privit este cerul.

Culori, culori... Ce culoare au anotimpurile? Ştim bine! Iarna e albă când este ninsă, Dar e galbenă când ne este cald În casa închisă. Primăvara vrea să devină verde, Verde ne-nceput, Pentru o viaţă în 

Şi a venit iar toamna cu ale sale vânturi reci Eu încerc să-nduplec iarna de lângã mine sã nu pleci Să stea pe loc, ascunsă de zăpezi şi gheaţã Ca floarea ce-am udat-o-n vară sã 

Eu te pândesc de-acolo din vise destrămate în pânza de păianjen am stele încurcate dar prăfuite clipe atârnă-n țesătura din care țipă rana și-mi sângerează gura pe clopotul vestirii stau la odihnă îngeri ce iscodesc