Unde-i, toamnă, vara ta, ziua cu miros de nucă,
unde –s strugurii de vin, unde-i dorul tău de ducă?
să m-așez în pragul serii descântat de înfrunzire
și să-mi fie dorul iar punte spre copilărie.
Ce frumoasă-mi pari acuma ca și cântecul de nai
ca odihna unui susur de izvor ce curge-n rai
ca o nesfârșită zare dincolo de curcubeu
ca nisipul ce se scurge în clepsidra unui zeu!
Hai și lasă-mi-te, toamnă, tot de vara ta cuprinsă
ca o elegantă doamnă cu țigara ei aprinsă
și te-du, du-te departe, dincolo de nemurire,
numai mie lasă-mi, toamnă, sfânta mea nedumerire!
