Exista, asa sunt înclinat sa cred, un farmec al imperfecțiunilor, un miraj nedefinit al stângăciei umane.
Stângăciile, ca și timiditatea, au un farmec discret prin surprizele pe care le provoacă, prin panica naivă pe care care o răspândesc uneori. Desigur dacă se manifesta în limite rezonabile.
În ordinea umana nu exista perfecțiune, exista doar o legitima și constanta aspirație spre lucrurile bine făcute. Suntem, chiar și în imperfecțiunile noastre, o dovadă a unei rânduieli metafizice de ordin superior.
Nimic din ceea ce ne este dat sa trăim, niciun sentiment uman nu are amprenta desăvârșirii. Nu iubim desăvârșit, nu trăim desăvârșit, nu ne îndrăgostim desăvârșit, exista o fanta de lumina prin care se strecoară în toate actele noastre penumbra firava a nedesăvârșirii. Dar prin fanta asta noi zâmbim cerului și el ne zâmbește noua.
A iubi sau a fi fericit nu are de a face cu perfecțiunea, ci mai degrabă cu arta îngăduinței, arta de a nu complica peste măsură lucrurile, de a ști sa te bucuri de ele asa cum îți sunt date,în imperfecțiunea lor. Mi se pare o dovada de înaltă înțelepciune – nu sunt din păcate în posesia ei – sa înveți sa-ți iubești aproapele nu în momentele lui de triumf, nu atunci când are dreptate, ci mai ales atunci când greșește. Noi, oamenii, avem nevoie de iubire atunci când o meritam cel mai putin.
În raport cu ceea ce am trăit nici noi și nici zeii nu mai putem schima nimic. De la antici, prin filiera lui Nietzsche, a ajuns la noi o expresie care ma înduioșează: Amor fati. Destinul, atunci când nu îl poți schimba, trebuie sa înveți sa îl iubești. Este al tău! Traiectoria noastră vitala nu este nici rectilinie si nici uniforma, seamănă mai curând cu mișcarea browniana, aparent haotică!
Fiecare dintre noi este compus din mai multe părți, fiecare cerând să se exprime. E greu sa te păstrezi constant într-o stare de echilibru când fiecare parte din ceea ce suntem își are impulsurile ei. Inima noastră își are și ea propriile ei rațiuni și impulsuri. O inimă frântă, făcută țăndări, nu e mai putin valoroasa atât timp cât fragmentele ei încă mai pulsează.
Mi-a plăcut un gând din “Plânsul lui Nietzsche” – apropo un roman fermecător al lui Irvin Yalom, care sună cam așa: “trebuie să ai în tine haos și frenezie pentru a da naștere unei stele care dansează”.
